ICCJ. Decizia nr. 313/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.313/2012
Dosar nr.49571/3/2008
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1335 din 13 noiembrie 2009, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată.
A respins acţiunea formulată de reclamanta S.L., în contardictoriu cu pârâţii E.S.O., W.A.I. şi E.R.N., Municipiul Bucureşti şi SC R. SA
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 20 februarie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia fiind însă reiterată pe parcursul soluţionării cauzei.
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 03 august 1971, soţii I.E. şi I.B. au cumpărat de la soţii M.T. şi M.A. apartamentul nr. 3 situat în imobilul din fundul curţii din Bucureşti, str. Ş.M., sector 3, et. 2, compus din 2 camere, hol, vestibul, baie, bucătărie, debara, cămară, oficiu, wc, trei balcoane, wc, de serviciu pe scara de serviciu, cameră de serviciu la mansardă, una boxă şi pivniţă la subsol, una boxă la pod, cota indiviză din pod, culoarul din pivniţă, scara principală, scara de serviciu şi celelalte părţi şi instalaţii comune ale clădirii, precum şi cota indiviză din teren raportată la suprafaţa apartamentului (fila 9 Dosar nr. 10847/300/2007).
Prin Decizia nr. 1425 din 20 iulie 1988 emisă de Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, s-a decis ca începând cu data emiterii acestei decizii, să se preia cu plată din proprietatea numitei I.E. în proprietatea statului apartamentul nr. 3 descris mai sus, iar fără plată terenul aferent (fila 14 Dosar nr. 10847/300/2007).
Din certificatul de moştenitor nr. 1416 din 03 octombrie 1986 emis de notariatul de Stat Sector 2, rezultă că de pe urma defunctului I.B. decedat la data de 26 august 1986 a rămas ca masă succesorală cota de ½ din apartamentul nr. 3, moştenitor fiind I.E., iar renunţător în baza art. 700 C. civ. S.L. (fila 15 Dosar nr.10847/300/2007). Concluzia este că I.E. a deveit proprietar al întregului apartament nr. 3, cota de ½ ca bun comun şi cota de ½ prin moştenire de la soţ.
Din certificatul de naştere, emis de Primăria sector 2 rezultă că soţii I.E. şi I.B. au avut ca fiică pe I.L., născută la data de 20 august 1953 (fila 16 Dosar nr.10847/300/2007).
Din certificatul de căsătorie din 28 aprilie 2005 emis de Primăria sectorului 2 Bucureşti, rezultă că I.L. s-a căsătorit cu S.M.P. la data de 17 decembrie 1983, devenind S.L. (fila 17 Dosar nr. 10847/300/2007).
Prin testament, I.E. atestat în favoarea fiicei sale S.L. pentru întreaga avere, rezultând astfel că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în calitate de moştenitor testamentar al unei persoane fizice îndreptăţite la restituire, respectiv ca moştenitor al fostului proprietar I.E., imobilul ca urmare a modalităţii de trecere în patrimoniul statului, făcând parte dintre imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
A mai reţinut tribunalul că, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text de lege în vigoare la data sesizării instanţei (11 octombrie 2007), potrivit principiului temporis regit actum şi principiul neretroactivităţii legii instituit de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, reclamanta şi-a păstrat calitatea de proprietar pe care autoarea sa I.E. a avut-o la data preluării imobilului.
Cum Legea nr. 10/2001 nu interzice accesul în instanţă al vechilor proprietari, tribunalul a constatat că reclamanta a făcut pe deplin dovada legitimării sale active în promovarea prezentei cereri.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Asupra fondului cauzei, întrucât prin încheierea de şedinţă din 20 februarie 2009 tribunalul a admis excepţia prescripţiei extinctive dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între pârâţii E.S.O. şi E.G. şi SC R. SA, tribunalul a rămas învestit numai cu soluţionare capetelor de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, a nulităţii deciziei nr. 1425 din 20 iulie 1988 şi a revendicării prin compararea titlurilor exhibate de reclamantă şi pârâţii E.S.O. şi E.G.
În ceea ce priveşte capetele de cerere: constatarea nevalabilităţii titlului statului şi constatarea nulităţii deciziei nr. 1425 din 20 iulie 1988, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1425 din 20 iulie 1988 emisă de Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, s-a decis ca începând cu data emiterii acestei decizii, să se preia, cu plată, din proprietatea numitei I.E. în proprietatea statului apartamentul nr. 3, iar fără plată terenul aferent, temeiul de drept fiind Decretul nr. 223/1974 în ceea ce priveşte construcţia şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 59/1974 în ceea ce priveşte terenul (fila 14 Dosar nr. 10847/300/2007).
Astfel, art. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007: „B. Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri: cu privire la acest act normativ s-a considerat că preluarea a fost abuzivă, atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat.".
În raport de calificare naturii juridice a imobilului în litigiu şi de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, tribunalul a apreciat ca fiind lipsită de efecte juridice analiza primelor două capete de cerere care privesc legalitatea trecerii bunului litigios în proprietatea statului, ele urmând însă a fi avute în vedere la analiza cererii în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi.
Asupra capătului de cerere privind revendicarea, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte titlul de proprietate care aparţine reclamantei, caracterul abuziv al trecerii bunului în proprietatea statului, cu consecinţa menţinerii calităţii de proprietar a reclamantei asupra apartamentului nr. 3, de la data preluării şi în prezent potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în calitate de moştenitor testamentar al unei persoane fizice îndreptăţite la restituire, respectiv ca moştenitor al fostului proprietar mama sa I.E., la analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Aşadar, Tribunalul urma să constate că reclamanta are calitatea de proprietar potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi, în consecinţă, de persoană îndreptăţite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a pornit în analiza acestui capăt de cerere de la premisa că C.E.D.O. este un cumul de principii de drept pe care instanţa trebuie să îl aibă în vedere în analizarea respectării unui drept fundamental, urmând a fi aplicate cu prioritate în raport cu legile ordinare interne.
În ceea ce priveşte titlul de proprietate exhibat de pârâţii E.S.O. şi E.G., tribunalul a reţinut că, privind imobilul în litigiu, au fost formulate cereri de restituire şi în condiţiile Legii nr. 112/1995,
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pârâţii E.S.O. şi E.G. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin cumpărare de la pârâtul SC R. SA (fila 8 Dosar nr. 10847/300/2007).
Dreptul de proprietate asupra apartamentului a fost consolidat ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a acestui contract în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, excepţie admisă prin încheierea interlocutorie de la data de 20 februarie 2009.
Întrucât, la rândul lor, pârâţii opun în apărare un titlu de proprietate, tribunalul a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi şi să acorde preferinţă titlului de proprietate mai bine caracterizat,pe care îl opun în apărare pârâţii, pentru considerentele care succed.
Pârâţii au invocat în apărare pentru salvarea efectelor juridice ale titlului lor de proprietate, buna credinţă manifestată la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În sistemul nostru de drept, buna-credinţă este reglementată ca o prezumţie legală relativă în materia uzucapiunii bunurilor imobile, unde, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ. „buna-credinţă se presupune totdeauna". Chiar dacă nu rezultă dintr-o reglementare expresă, aşa cum se întâmplă în alte legislaţii, principiul ocrotirii bunei-credinţe rezultă fără dubiu dintr-o generalizare a diverselor reglementări particulare în care buna-credinţă este expres prevăzută şi protejată. Buna-credinţă este o maximă de apreciere a priori a comportamentului şi ea este omniprezentă în drept, postulându-se ca un principiu general. Prezumţia bunei credinţe valorează până la proba contrarie, ceea ce însemnă că ea poate fi răsturnată prin orice mijloace de probă, inclusiv prin simple prezumţii, care pot să nască din împrejurările de fapt ale cauzei şi prin care se pot dovedi reaua credinţă sau abuzul de drept.
Tribunalul a reţinut că, privind imobilul în litigiu, nu au fost formulate cereri de restituire şi în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi nici nu se înregistrau litigii la data încheierii contractului din 19 decembrie 1996, astfel că prezumţia de bună - credinţă care operează în favoarea pârâţilor nu a fost răsturnată.
S-a mai apreciat că, la acel moment, a fost justificată speranţa legitimă a chiriaşului-cumpărător de a se bucura de acest bun în condiţiile în care titlurile sale de proprietate nu au fost desfiinţate, ci din contra s-a consolidat respingerea acţiunii în constatarea nulităţii absolute prin sentinţa civilă nr. 1822 din 13 martie 2003, de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, irevocabilă - în acest sens fiind cauza Raicu c. României (în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din protocolul 1 la Convenţie, urmare a admiterii acţiunii in revendicare ulterior respingerii acţiunii in anulare a titlului chiriaşilor-cumpărători, cu consecinţa condamnării Statului Roman).
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehia).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate. Astfel, în hotărârea Raicu c. României - 19 octombrie 2006, s-a arătat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie sa fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, tribunalul a reţinut că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat în favoarea foştilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Convenţiei Europeana a Drepturilor Omului, în situaţii diferite de cea a reclamanţilor din prezenta cauză, şi anume în condiţiile în care petenţii au justificat existenţa unui bun în sensul Convenţiei, şi anume o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care le-a consfinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului Roman s-a născut obligaţia respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele reţinute, tribunalul a apreciat că raţiunile privind ocrotirea siguranţei circuitului civil, al bunei-credinţe, îşi găsesc aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar şi de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamanţi, ca proprietari iniţiali, în acest sens fiind şi orientarea jurisprudenţei Curţii EDO care, în cauza Raicu împotriva României, reţine: „Totuşi, Curtea reaminteşte faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile de bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea Pincova şi Pinc, citată mai sus, § 58)".
De asemenea, tribunalul a reţinut şi Decizia de îndrumare nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care stabilind ordinea în care se acordă prioritate unor principii în soluţionare cererilor în revendicare formulate pe baza dreptului comun, după intrarea în vigoare a legii speciale de restituire nr. 10/2001, statuează că: „ În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."
Concluzionând, tribunalul a apreciat că buna-credinţă şi siguranţa circuitului civil, precum şi garanţiile privind dreptul de proprietate operează în favoarea pârâţilor.
În ceea ce o priveşte pe reclamantă, aceasta poate primi o satisfacţie echitabilă prin restituire în echivalent în baza Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 523 din 16 septembrie 2010, a respins ca nefondate apelurile formulate, împotriva sentinţei civile mr. 1335 din 13 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, de apelanta S.L., în contradictoriu cu apelanta pârâtă - intimată E.S.O. şi cu intimaţii - pârâţi C.C.O., W.A.I., Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi SC R. SA Bucureşti şi de apelanta - pârâtă E.S.O., în contradictoriu cu apelanta-reclamantă S.L. şi intimaţii-pârâţi C.C.O., E.R.N., W.A.I., Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi SC R. SA Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
I. Reclamanta a investit instanţa de judecată cu o acţiune având patru capete de cerere:
- constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului nr. 3 din imobilul situat în Bucureşti, str. Ş.M., sector 2;
- constatarea nulităţii deciziei nr. 1425 din 20 iulie 1988, în baza căreia a fost preluat imobilul în proprietatea statului;
- constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 19 decembrie 1996 încheiat între pârâţii E.S.O., E.G. şi SC R. SA;
- obligarea pârâţilor E.S.O. şi E.G. şi să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., Legea nr. 213/1997, Legea nr. 247/2005, art. 966 C. civ. si a fost introdusa pe rolul instanţei la data de 11 octombrie 2007.
De notat faptul că apelanta reclamantă a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, iar prin dispoziţia nr. 2623 din 16 martie 2004 a primarului general, notificarea a fost respinsă, deoarece nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate si nici a calităţii de moştenitor (fila 35 Dosar nr. 10847/300/2007).
Apelanta reclamantă a formulat contestaţie împotriva acestei decizii, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă, la data de 18 ianuarie 2007, sub nr. 1867/3/2007.
Judecata acestei cereri a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a cauzei pendinte, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., prin încheierea din 15 octombrie 2007 dată în Dosar nr. 1867/3/2007 (fila 140 dosar fond).
II. Prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, constatând că imobilul în litigiu(construcţie şi teren aferent) a fost dobândit de autoarea reclamantei, I.E., împreuna cu soţul ei, I.B., prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 6925 din 03 august 1971.
Prin Decizia nr. 1425 din 20 iulie 1988 emisă de Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, s-a dispus preluarea cu plată din proprietatea numitei I.E., în proprietatea statului a apartamentul nr. 3, iar fără plată, a terenului aferent.
I.B. a decedat la data de 26 august 1986, moştenitoarea acestuia fiind I.E., decedată, care, prin testamentul întocmit la data de 28 ianuarie 1997, a testat în favoarea fiicei sale, I.S.L., întreaga avere.
III. Prealabil examinării motivelor de apel invocate de apelante, Curtea a analizat excepţia lipsei de interes în privinţa capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, invocată ca motiv de ordine publică în şedinţa publică din data de 16 septembrie 2010, excepţie pe care a găsit-o ca fiind neîntemeiata, având în vedere următoarele considerente.
Imobilul în litigiu a fost preluat de la autoarea reclamantei prin Decizia nr. 1425 din 20 iulie 1988, in baza Decretului nr. 223/1947.
Având în vedere că acest decret nu se regăseşte în enumerarea prevăzuta la art. 2 din Legea nr. 10/2001, în cauză a fost necesară analizarea caracterului abuziv al preluării imobilelor, în temeiul acestui act normativ, pentru a se determina incidenta disp. art. 2 lit i) din lege potrivit cu care sunt considerate preluate abuziv orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
În consecinţă, reclamanta justifică interes în promovarea acestei cereri, astfel încât, excepţia lipsei de interes, invocată ca motiv de ordine publică, urmează a fi respinsa.
Prima instanţă a apreciat preluarea ca fiind abuzivă, prin raportare la art. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007.
În completarea motivării sub acest aspect şi reţinând, astfel cum s-a arătat mai sus, că, în speţă, caracterul abuziv al preluării urmează a se determina din perspectiva art. art. 2 lit i) din Legea nr. 10/2001, Curtea constata, in temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, ca actul normativ care a stat la baza emiterii deciziei de preluare a bunului imobil de la reclamanta încălca dispoziţiile interne, constituţionale şi legale, precum şi pe cele internaţionale în vigoare la data preluării.
Astfel, Decretul nr. 223/1974, prevedea în art. 2 alin. (1) că „Persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973) privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie şi construirea de case de odihnă proprietate personală.", iar în alin. (2): „Construcţiile aparţinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, trec fără plată în proprietatea statului."
Faţă de aceste dispoziţii enunţate, Curtea a apreciat că Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei din 1965, în vigoare la acea dată, întrucât prin măsurile edictate era încălcat principiul consacrat constituţional în art. 17 al egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor României, precum si art. 36 din Constituţie, care ocrotea dreptul de proprietate personală, preluarea imobilelor cetăţenilor care îşi stabileau domiciliul în străinătate fiind în evidentă contradicţie cu aceste principii.
Dreptul de proprietate era consacrat la data preluării şi de art. 481 C. civ., care prevedea că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", în cauză preluarea nefiind realizată pentru motive de utilitate publică.
Aşadar, şi faţă de aspectele expuse anterior, urmează a fi reţinută nevalabilitatea titlului statului, preluarea având caracter abuziv, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
În concluzie, având în vedere că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, acesta intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, de la această premisa analizându-se motivele de apel formulate de ambele apelante.
IV. În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta-reclamantă S.L., aceasta a criticat, în primul rând, soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Criticile sunt nefondate, în mod corect reţinând prima instanţă că cererea a fost depusă cu depăşirea termenului de prescripţie de un an prevăzut de art. 46 (in forma actuala, art. 45) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestui text legal, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie in termen de un an de la data intrării in vigoare a prezentei legi (14 februarie 2001), termenul de un an fiind prelungit succesiv cu cate trei luni prin OUG nr. 109/2001, respectiv OUG nr. 145/2001, si împlinindu-se la data de 14 august 2002.
Întrucât cererea de constatare a nulităţii absolute a fost formulată la data de 11 octombrie 2007, în mod corect s-a constatat ca prescris dreptul la acţiune în privinţa celui de-al treilea capăt de cerere formulat.
Susţinerea apelantei-pârâte în sensul că a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului pentru frauda la lege, acesta fiind un motiv de nulitate absolută care poate fi invocat oricând, nu poate fi primită, deoarece pentru ipoteza dată, prin derogare de la dreptul comun, astfel cum prevede textul legal enunţat, legea prevede un termen special de prescripţie, aplicabil în cauză în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant.
În ceea ce priveşte critica apelantei reclamantei în sensul că instanţa de fond nu a analizat cererea de repunere in termen, se observa din conţinutul acţiunii introductive ca reclamanta nu a formulat o asemenea cerere.
Reclamanta a arătat prin cererea de chemare in judecata doar ca „in urma numeroaselor demersuri făcute, a aflat în data de 04 octombrie 2007 că apartamentul a fost vândut pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995".
Chiar dacă s-ar aprecia că, prin asemenea aserţiune, reclamanta a formulat în mod implicit o cerere de repunere în termenul de prescripţie, Curtea a constatat însă că nu a fost dovedită în speţă existenţa unor cauze temeinic justificate, în sensul art. 19 alin. (1) din Decretul 167/1958, care au împiedicat partea să formuleze acţiunea în termenul legal de prescripţie, astfel încât să se impună repunerea în termen.
Astfel, potrivit textului legal evocat, instanţa judecătorească ...poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit să dispună, chiar din oficiu, judecarea acţiunii…
Simpla afirmaţie a părţii, în sensul enunţat mai sus nu poate reprezenta o asemenea cauza, cu atât mai mult cu cât apelanta reclamantă nu a făcut dovada „numeroaselor demersuri„ pe care susţine că le-a făcut, constând în cereri adresate instituţiilor statului, la care să nu i se fi răspuns. Singurul demers personal efectuat a fost o solicitare de comunicare a istoricului de rol pentru imobil adresata Consiliului Local sector 2 la data de 21 decembrie 2006 (fila 97 dosar fond), celelalte relaţii fiind obţinute in anul 2007 in urma adreselor efectuate de tribunal in cadrul procesului având ca obiect contestaţia formulata împotriva deciziei de respingere a notificării emise de P.M.B.
Pe de altă parte, în mod evident, după apariţia Legii nr. 10/2001, de prevederile căreia reclamanta a şi uzat, formulând notificare, aceasta avea la îndemână posibilitatea de a afla de existenţa contractului de vânzare încheiat de pârâţi, prin formularea unei simple cereri la P.M.B. în vederea comunicării situaţiei juridice a imobilului.
Nu s-a putut susţine astfel că apelanta - reclamantă s-a aflat într-o împrejurare specială, exclusivă de culpă care ar fi împiedicat-o să formuleze cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare în termenul de prescripţie prevăzut de lege, aşa încât criticile din apel cu privire la repunerea un termen, sunt nefondate.
În condiţiile în care s-a constatat ca fiind prescris dreptul la acţiune în privinţa cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu mai pot fi pot fi puse în discuţie aspecte de fond legate de valabilitatea contractului, din perspectiva fraudei la lege invocata de apelanta si nu se mai impun a fi analizate motivele de apel formulate in acest sens de reclamanta.
În ceea ce priveşte motivele de apel referitoare la acţiunea în revendicare, Curtea a constatat că, în mod corect au fost avute în vedere de către prima instanţă în soluţionarea cererii dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Astfel, pornind de la premisa că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, în cadrul acţiunii în revendicare, criteriile de preferabilitate în privinţa comparării titlurilor trebuie subsumate acestei reglementări specifice.
Din acest punct de vedere s-a reţinut că, dată fiind apariţia acestei legi s-a cristalizat un nou tip de acţiune în revendicare imobiliară, specială, având ca obiect imobilele naţionalizate, care nu se poate soluţiona prin aplicarea criteriilor general acceptate ca impuse de prevederile art. 480-481 C. civ. şi care au fost conturate de-a lungul timpului de doctrină şi jurisprudenţă.
Astfel, Legea nr. 10/2001 are ca obiect, potrivit art. 1 alin (1) si (2), coroborat cu art. 2 alin. (1), restituirea tuturor imobilelor preluate in mod abuziv, indiferent daca aceasta preluare s-a făcut cu titlu valabil, ori fără un astfel de titlu valabil, restituirea putându-se realiza in natura sau prin echivalent, când restituirea in natura nu mai este posibila, în condiţiile legii.
Conform art. 21 alin. (1) (in prezent art. 22) din lege, persoana îndreptăţită are obligaţia, de a notifica unitatea destinatoare, în vederea restituirii imobilului, in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a legii, termen care a fost prelungit succesiv de 2 ori.
Art. 18 din lege dispune ca masurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent si in cazul in care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, art. 46 (actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripţie de 1 an pentru dreptul la acţiune in nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia.
Legea speciala reglementează aşadar si raporturile dintre persoanele îndreptăţite la masuri reparatorii si subdobânditori, cărora le permite sa păstreze imobilul in anumite condiţii expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 21 alin. (5) (actual 22 alin. (5)) din lege, nerespectarea termenului de decădere de 6 luni prevăzut de lege pentru formularea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
Din ansamblul dispoziţiilor legale enunţate mai sus rezultă că legiuitorul a înţeles să dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situaţiei în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil, l-a vândut unei terţe persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia.
Potrivit dreptului comun, într-o asemenea situaţie, adevăratul proprietar are la dispoziţie acţiunea în revendicare, aceasta urmând a fi admisă pe fond, sub rezerva eventualelor apărări legate de incidenta uzucapiunii.
Dimpotrivă, potrivit Legii nr. 10/2001, intr-o astfel de situaţie, persoana îndreptăţită la masuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, şi anume prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului, bineînţeles numai dacă a formulat notificare în termenele şi condiţiile prevăzute de legea speciala.
În această situaţie s-a regăsit şi apelanta-reclamantă, în mod corect reţinându-se sub acest aspect de către prima instanţă, că aceasta are dreptul doar la restituirea bunului prin echivalent, în condiţiile în care titlul intimaţilor - pârâţi, contractul de vânzare - cumpărare nu a fost desfiinţat, mai mult, a fost consolidat prin neatacarea in termenul de prescripţie prevăzut de legea speciala.
V. Deşi în interpretarea Legii nr. 10/2001, în practică a fost îndelung controversată problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea acestei legi şi prevederile dreptului comun în materie, respectiv Codul civil, această problema a fost lămurita prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 60/2007, dată în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009 obligatorie de la aceasta data, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, în Decizia amintită s-a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, în sensul următor:
a) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;
b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea speciala şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Decizia în interesul legii menţionată respecta ea însăşi exigenţele prevăzute de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, fiind analizate cauzele relevante în materie, fiind necesar ca fundamentarea soluţiei în cauza de faţă să aibă ca premisă această decizie, care este obligatorie şi care a fost dată tocmai pentru interpretarea unitară a legii în vederea înlăturării insecurităţii juridice generate în materia revendicării imobilelor preluate abuziv de stat.
1. Cu privire la prima teză a dispozitivului deciziei în interesul legii, după cum s-a arătat în Decizia instanţei supreme amintite, s-a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, faţă de posibilitatea contestării dispoziţiei emise de autoritatea competentă, instanţa având în această situaţie jurisdicţie deplină, conform art. 26 din lege, fiind garantata astfel respectarea art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Cu atât mai mult, s-a arătat în Decizia menţionată, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via si principiul securităţii raporturilor juridice consacrat in jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumarescu contra Romaniei).
În această situaţie se află şi apelanta.reclamantă, care, astfel cum s-a arătat mai sus, a uzat de calea Legii nr. 10/2001, formulând notificare prin care a solicitat acordarea de masuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, notificare soluţionată prin dispoziţia nr. 2623 din 16 martie 2004 a Primarului General, contestata de apelanta, judecarea cauzei fiind însă suspendată până la soluţionarea irevocabilă a prezentului dosar, în urma cererii formulată de reclamantă în acest sens.
Pe de altă parte, în aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune concluzia că dispoziţiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale şi derogatorii faţă de dreptul comun privitor la acţiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opţiune al reclamantei între aceste norme, şi cele care reprezintă dreptul comun.
Or, după cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (in actuala reglementare) au ca efect consolidarea titlului compărătorului in baza Legii nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu statul, daca persoanele îndreptăţite nu au formulat acţiune în anulare în termen(cum este cazul în speţă) sau dacă, formulând o astfel de acţiune, aceasta a fost respinsa.
În asemenea situaţie, faţă de prevederile legii speciale, în cadrul acţiunii în revendicare intentate de fostul proprietar este preferabil contractul de vânzare-cumpărare în condiţiile menţionate mai sus; aceasta nu întrucât buna-credinţă ar valora în această materie titlu de proprietate, ci pentru că legiuitorul a instituit altă soluţie de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietăţii mobilare înseşi şi a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului.
Aşadar, deşi este corectă susţinerea apelantei-reclamante în sensul că buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi nu are efect constitutiv de drepturi reale, preferabilitatea titlului acestora nu se impune in temeiul bunei-credinţe, ci a opţiunii speciale pe care legiuitorul a instituit-o in aceasta materie, discuţia asupra preferabilităţii titlului statului fiind deplasata la aceste criterii.
În acest sens, avans în vedere că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 condiţionează restituirea în natură de anularea titlului terţului dobânditor, cât timp în cauza de faţă contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi cu statul nu a fost anulat, cererea reclamantei este nefondată, date fiind prevederile legii speciale, in baza căreia aceasta are dreptul doar la restituirea in echivalent a bunului.
2. Sub un alt aspect, prevazut în cea de-a doua teza a dispozitivului deciziei in interesul legii enunţate, reţinând incidenta in cauza a legii speciale, este necesar a se analiza, raportul dintre legea speciala si Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, cu referire in special la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În acest sens, in cuprinsul deciziei menţionate, s-a arătat că deşi nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În această situaţie este necesar a se analiza, in funcţie de circumstanţele concrete ale spetei, in ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice civile.
În cauză, prima instanţă a reţinut că ambele părţi au un bun, in ceea ce o priveşte pe apelanta-pârâtă fiind incidente dispoziţiile art. 2 si art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001. S-a avut in vedere ca tribunalul a reţinut caracterul abuziv al preluării, cu consecinţa menţinerii calităţii de proprietar a reclamantei asupra imobilului, in temeiul art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, in vigoare la data sesizării instanţei.
Curtea constata ca în ce o priveşte pe apelanta reclamanta, aceasta nu deţine un bun in sensul unei hotărâri judecătoreşti anterioare irevocabile care să constate calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat.
Este adevărat că la data promovării acţiunii era in vigoare art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, in prezent abrogat, care prevedea ca persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar pe care o exercita după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Aceste dispoziţii legale recunoşteau însă, după cum rezulta din însuşi conţinutul textului, doar un drept la restituire, care nu poate fi socotit cert cat timp nu este confirmat de unitatea destinatoare (prin Decizia sau dispoziţia de restituire) ori de către instanţă (printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila), după caz.
Or, in practica C.E.D.O. aceasta creanţă de restituire, de care reclamanta s-ar putea prevala este o creanţă sub condiţie, şi nu poate fi considerată un bun actual, pentru a se bucura de protecţia oferita de art. 1 din Protocol (vezi cauza Caracas c. României, Kopeky c Slovaciei).
În aceasta din urma hotărâre Curtea a stabilit că o creanţă nu poate fi considerată ca având o valoare patrimoniala, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă stabilită a instanţelor, ceea ce concretizează pentru parte o speranţă legitimă de a-şi vedea recunoscut dreptul de proprietate asupra acestui bun.
În cauză nu se poate susţine că la data promovării acţiunii există o jurisprudenţă constantă de admitere a acţiunilor în revendicare formulate împotriva compărătorilor pentru ca reclamanta să fi putut spera în mod legitim la concretizarea interesului său patrimonial de restituire a bunului.
Neavând un „bun" în sensul Convenţiei, se justifica respingerea acţiunii în revendicare, faţă de prevederile legii speciale, soluţia primei instanţe menţinându-se, dar pentru motivele anterior expuse.
Pe de altă parte, faptul că prin acţiunea de faţă s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, nu vine în contradicţie cu soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, în condiţiile în care s-a făcut aplicarea legii speciale.
Astfel, deşi constatarea nevalabilităţii titlului statului a fost rezultatul formulării unui capăt de cerere distinct, aceasta reprezintă, în realitate, un aspect incidental, necesar a fi fost cercetat in cauza, chiar în lipsa formulării unui asemenea capăt de cerere, pentru a se analiza acţiunea în revendicare din perspectiva legii aplicabile, deoarece aceasta este premisa de la care se porneşte în speţă. Cu alte cuvinte, cercetarea revendicării presupunea în mod necesar analiza in prealabil a caracterului preluării imobilului, independent de formularea unui capăt de cerere distinct in acest sens in cadrul acţiunii pendinte.
Or, caracterul abuziv al preluării determină concluzia aplicării în cauză a legii speciale, care acordă preferabilitate titlului pârâţilor, consolidat prin neatacarea in termenul legal de prescripţie.
În subsidiar, chiar admiţând ca apelanta reclamanta deţine un „bun", în sensul Convenţiei, prin constatarea, in mod definitiv, in cadrul procesului pendinte a nevalabilităţii titlului statului, soluţia de respingere a acţiunii in revendicare se menţine.
Astfel, s-a constatat că şi pârâţii, comparatori în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia deţin şi posesia concretizată material. Prin Legea specială nr. 10/2001 li s-a garantat acestora speranţa legitimă că, în situaţia în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
Or, a admite acţiunea în revendicare şi a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriaşului cumpărător, pentru care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, a garantat încă o dată că nu îl va pierde în situaţia în care l-a dobândit prin acte valabile.
S-ar aduce astfel atingere unui alt drept de proprietate, deopotrivă ocrotit de Convenţie, or, în această privinţă, C.E.D.O. a statuat în jurisprudenţă că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, fiind necesar ca persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat in trecut aceste bunuri(cauza Pincova si Pinc c. Cehiei).
De aceea, pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, pentru motivul că, la fel ca şi în speţa de faţă, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea Europeana a statuat ca persoanei îndreptăţite i se cuvin despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă imobiliară a bunului.
În acest punct, este important a se sublinia faptul că raporturile juridice născute ca urmare a notificării cu privire la acordarea de masuri reparatorii prin echivalent se stabilesc intre persoana îndreptăţită şi stat, situaţia terţului dobânditor nefiind influenţată de modalitatea şi termenele în care, în concret se plătesc respectivele masuri reparatorii.
Tocmai de aceea dreptul de proprietate al compărătorului, care la rândul său este protejat de Convenţie, nu poate fi afectat de insecuritatea legislativa si administrativa a organelor statale, in jurisprudenţa C.E.D.O. fiind sancţionată conduita culpabila a statului pentru „încălcarea obligaţiei pozitive de a reacţiona in timp util si cu coerenta in ceea ce priveşte chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate in posesia sa in baza decretelor de naţionalizare".
Din aceasta perspectiva susţinerea apelantei reclamante in sensul ca Fondul Proprietatea nu funcţionează in mod eficient, astfel ca singura reparaţie efectiva poate fi realizata doar prin restituirea in natura, nu poate fi primita, deoarece conduita a statului in sensul menţionat nu poate conduce la sancţionarea unei alte persoane(particular), prin pierderea de către aceasta a proprietăţii asupra unui bun, legal dobândite.
Pe de alta parte, nu poate fi primită în justificarea solicitării de restituire in natura susţinerea apelantei reclamante în sensul că pârâţii au la dispoziţie în dreptul intern mijloace mult mai eficiente de obţinere a unei despăgubiri efective, deoarece pot promova o acţiune în răspundere pentru evicţiune sau o acţiune întemeiată pe disp. art. 50 alin. (3) C. civ., in timp ce apelanta reclamanta trebuie sa promoveze o noua acţiune, al cărei regim juridic este incert, nefiind cristalizata o practica judiciară în acest sens.
Astfel, nu se poate face abstracţie în cauză de faptul că apelanta-reclamantă a urmat două căi pentru redobândirea dreptului pretins, formulând pe de o parte notificare, şi contestând dispoziţia de respingere a acesteia(dosarul fiind in prezent suspendat), iar pe de alta parte, promovând acţiunea de faţă.
În contextul în care procedura începută în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizata, nu se poate imputa lipsa despăgubirilor cuvenite.
Numai după recunoaşterea dreptului la restituirea valorii bunului(prin acordarea de despăgubiri prin echivalent), dacă aceste despăgubiri nu vor fi primite efectiv, reclamanta va fi îndreptăţită, pe calea unei acţiuni personale îndreptate împotriva Statului Roman, să pretindă valoarea acestor despăgubiri.
Prin urmare, nu se poate aprecia ca în privinţa apelantei-pârâte s-ar naşte la acest moment o sarcina disproporţionată, atâta vreme cât aceasta nu a parcurs în întregime procedura prevăzută de legea speciala.
În acelaşi timp, pierderea bunului in cauza de fata ar crea o sarcina disproporţionată pentru intimaţii-pâraţi, care ar fi nevoiţi sa promoveze o nouă acţiune, incertă, din punctul de vedere al cuantumului despăgubirii şi cu privire la data primirii efective a acesteia.
În compararea celor două situaţii relativ la modalităţile concrete pe care fiecare parte le are pentru a obţine o despăgubire efectiva, Curtea apreciază că intimaţii-pârâţi sunt îndreptăţiţi să păstreze bunul în natură, având în vedere ca apelanta - reclamantă nu a epuizat procedura prevăzută de legea specială, dar şi în considerarea garantării principiului securităţii raporturilor juridice, in sensul celor statuate in cea de-a doua teza a dispozitivului deciziei in interesul legii evocate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 296 C. civ., Curtea a respins, ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamanta S.L.
VI. În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta parata Ene Sonia, aceasta a criticat soluţia primei instanţe referitoare la reţinerea justificării în cauză a calităţii procesuale active a reclamantei.
Apelanta-pârâtă a susţinut că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001, reţinându-se că apelanta reclamantă a făcut dovada legitimării procesuale active, întrucât, acţiunea în revendicare a fost întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ., aşa încât, se impunea ca reclamanta să facă dovada calităţii de moştenitor cu certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor de pe urma autoarei sale, testamentul nefăcând o asemenea dovadă, în condiţiile dreptului comun .
Critica este nefondată, întrucât, astfel cum s-a reţinut mai sus, având în vedere că imobilul revendicat intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale substanţiale prevăzute de acest act normativ, chiar dacă reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile de drept comun în materie, respectiv art. 480 C. civ.
Aşadar, în mod corect a apreciat prima instanţă legitimarea procesuală activă a reclamantei prin prisma art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede că de dispoziţiile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptăţite, dovada calităţii de moştenitor în cauză putând fi făcută, în accepţiunea legii speciale, şi prin testament, astfel cum prevăd Normele metodologice de aplicare a legii(art. 4.2.).
Raportat la prevederile legii speciale, nu poate fi primită nici critica apelantei parate în sensul că testamentul nu face dovada calităţii de moştenitor din perspectiva acceptării moştenirii în termenul prevazut de lege, întrucât art. 4 alin. 3 teza finala din lege prevede că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. Aceste dispoziţii sunt aplicabile reclamantei, care a formulat cerere de acordare de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs reclamanta S.L., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţia art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Pârâţii au încheiat contractul de vânzare prin fraudarea Legii nr. 112/1995, deoarece aceştia au dobândit calitatea de chiriaşi în apartamentul ce formează obiectul litigiului după anul 1989, respectiv în anul 1990.
- Din probe rezultă că pârâţii ai dobândit calitatea de chiriaşi la data de 2 februarie 1990, pe cale de consecinţă s-a fraudat legea.
- Instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că nu deţine un bun, în sensul art. 1 din Protocolul C.E.D.O., cu toate că bunul meu a intrat fără titlu în proprietatea statului (Decretul nr. 223/1974) ci deţin doar drept de creanţă.
- Admiterea acţiunii în revendicare înseamnă o încălcarea dreptului chiriaşului-cumpărător pentru care statul a garantat prin Legea nr. 10/2001 că nu îl va pierde.
Recursul este nefondat.
Recurenta-reclamantă S.L. critică soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cu referire la capătul de cerere privitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cu privire la această critică, în mod corect instanţa de apel a reţinut că cererea privitoare la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost depusă cu depăşirea termenului de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), termenul de un an a fost prelungit succesiv cu câte trei luni prin OUG nr. 109/2001, respectiv OUG nr. 145/2001, şi împlinindu-se la data de 14 august 2002.
Pe de altă parte, în mod evident, după apariţia Legii nr. 10/2001 de dispoziţiile căreia reclamanta a uzat, formulând notificare, aceasta avea la îndemână posibilitatea de a afla de existenţa contractului de vânzare încheiat de părţi.
De vreme ce s-a reţinut ca fiind prescris dreptul la acţiune cu referire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu se mai pot aduce în discuţie aspecte de fond legate de valabilitatea contractului din perspectiva fraudei la lege invocată de recurenta - reclamantă.
Cu privire la motivele de recurs referitoare la acţiunea în revendicare, corect instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.
Astfel, Legea nr. 10/2001 are ca obiect restituirea tuturor imobilelor preluate în mod abuziv cu titlu valabil ori fără un astfel de titlu (art. 1 alin. (1) şi art. 2, coroborat cu art. 2 alin. (1)), restituirea putându-se realiza în natură sau prin echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile legii.
Din cuprinsul dispoziţiilor legale mai sus menţionate, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ., având în vedere regula „electa una via" şi principiul securităţii raporturilor juridice cunoscut în jurisprudenţa Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (cauza Brumărescu contra României).
Pe de altă parte, în aplicarea principiului de drept „Specialia generalibus derogant" se impune concluzia că dispoziţiile de drept material privitor la acţiunea în revendicare imobiliară trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opţiune al reclamantei între aceste norme şi cele care reprezintă dreptul comun.
De menţionat este şi faptul că dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele îndreptăţite nu au formulat acţiune în anulare în termen, cum este cazul în speţă, sau dacă, formulând o astfel de acţiune, acesta a fost respinsă.
În asemenea situaţie, faţă de dispoziţiile legii speciale, în cadrul acţiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, este preferabil contractul de vânzare - cumpărare în condiţiile menţionate.
Avându-se în vedere că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 condiţionează restituirea în natură, de anularea titlului terţului dobânditor, cât timp în cauza de faţă contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâţii - intimaţi cu statul nu a fost anulat, cererea recurentei - reclamante este nefondată, date fiind prevederile legii speciale, în baza căreia aceasta are dreptul doar la restituirea în echivalent a imobilului în litigiu.
Prin urmare, în ce o priveşte pe recurenta-reclamantă, aceasta nu deţine un bun în sensul unei hotărâri judecătoreşti anterioare irevocabile care să constate calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat.
Aşadar, faţă de cele reţinute, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.L. împotriva deciziei nr. 523 din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.L. împotriva deciziei nr. 523/ A din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 316/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 301/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
