ICCJ. Decizia nr. 33/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 33/2012
Dosar nr.33272/3/2009
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, sub nr. 33272/3/2009, reclamanţii C.A.M., P.D., P.C.I., C.P.I.Ș., M.M.F., C.D.M. şi B.C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Ş. (fost nr. 15 colţ cu str. O.), sector 3, compus din teren (cotă parte indiviză de 25% din terenul pe care se află construcţia ), construcţie compusă din prăvălia de la parter şi pivniţă şi 25% din părţile comune ale imobilului construcţie, iar, în subsidiar, în situaţia în care imobilul nu se poate restitui în natură, obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de acordare a despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 247/2005.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul situat în Bucureşti, str. Ş., sector 3, a fost preluat abuziv de către stat de la autoarea lor, numita C.P.
În mod abuziv, ilegal şi eronat, imobilul figurează în anexa Decretului nr. 92/1950, la poziţia 1566, ca fiind preluat de la numitul C.G.N., deşi, la data preluării de către stat era proprietatea exclusivă a numitelor P.C. şi M.C., aşa cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 19 august 1949, prin care C.P. a cumpărat de la numita M.C. prăvălia şi pivniţa menţionată mai sus, precum şi cota indiviză de 25% din terenul construit şi din instalaţiile şi părţile comune.
Reclamanţii au arătat că, în baza Legii 10/2001, în termen legal, au formulat notificarea din 12 februarie 2002 în vederea restituirii integrale, în natură, a imobilului în litigiu, înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti, formându-se Dosarul administrativ nr. 23128/2002.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 243 din 19 februarie 2010, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 14 mai 2010, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Ş. (fost nr. 15, colţ cu str. O.), sector 3, compus din construcţie alcătuită din prăvălia de la parter şi pivniţă (situată sub acest parter), cota parte indiviză de 25% din terenul aferent imobilului, precum şi cota-parte indiviză de 25% din părţile comune ale imobilului, către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au formulat către pârât cerere de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Ş., sector 3, compus din construcţie alcătuită din prăvălia de la parter şi pivniţa situată sub acest parter, precum şi pentru cota parte indiviză de 25% din terenul aferent imobilului şi din părţile comune ale acestuia, cerere făcuta prin notificarea din 12 februarie 2002.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, Primarului general al municipiului Bucureşti, ca reprezentant al unităţii deţinătoare a imobilului amintit, îi incumba obligaţia de a se pronunţa asupra notificării, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Însă pârâtul nu s-a pronunţat asupra notificării în cauză, nefiind depusa nici o dovada în acest sens, cu toate ca termenul de 60 de zile, socotit de la înregistrarea notificării, prevăzut de art. 25 (fost art. 23) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a împlinit. Acest termen se poate calcula pornind de la doua date de referinţa, în funcţie de specificul fiecărui caz în parte, respectiv, fie data înregistrării notificării (în ipoteza în care toate înscrisurile doveditoare necesare soluţionării notificării au fost depuse odată cu aceasta), fie data la care au fost depuse toate înscrisurile doveditoare menţionate anterior.
Dosarul administrativ nr. 23128/2002 privind imobilul în litigiu este complet, pârâtul menţionând că este necesar a mai fi depuse, în copie, doar actele de identitate ale reclamanţilor P.D., P.C.I. şi C.A.M., obligaţie ce a fost îndeplinită în faţa instanţei, aşa încât reclamanţii şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001, de a depune toate actele necesare fundamentării şi emiterii deciziei de restituire, fără ca, la rândul lui, pârâtul să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (1) din lege, de a emite dispoziţia motivată în termen de 60 de zile.
Constatând că pârâtul nu a dat curs notificării adresate de reclamanţi, în termenul stabilit de lege, de a se pronunţat prin decizie sau dispoziţie motivată, astfel cum prevede art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, instanţa, văzând şi dispoziţiile art. 1073 şi urm. C. civ., a constatat întemeiată acţiunea de obligare a pârâtului să răspundă la notificare în conformitate cu dispoziţiile anterior amintite.
Prin Decizia civilă nr. 62/ A din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi a obligatapelantul să plătească intimatului C.A.M. 1.500 lei cheltuieli de judecată parţiale, reţinând, în esenţă, caracterul nefondat al apelului, cu motivarea că, în termen legal, reclamanţii – intimaţi au formulat notificarea din 12 februarie 2002 privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, situat în Bucureşti, str. Ş.; că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, (fost art. 23 în forma anterioară modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 şi OUG nr. 209/2005), apelanta era obligată să se pronunţe asupra acestei notificări în termen de 60 zile de la data depunerii actelor doveditoare; că, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi au decis că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, şi că s-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii că din moment ce s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi art. 14 din lege se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă dispoziţie de restituire în natură, ci, dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie, ce i-a fost acordat prin lege, cenzurând Decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că ea nu corespunde cerinţelor legii o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
S-a concluzionat, că, constatând întemeiată contestaţia formulată în cauză de contestatorii C.A.M., P.D., P.C.I., C.P.I.Ș., M.M.F., C.D.M. şi B.C., în aplicarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., raportat la Decizia în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2005 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, prima instanţă, în mod corect, s-a pronunţat pe fondul cauzei şi nu s-a limitat să oblige intimatul la emiterea unei decizii în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte motivele de apel ce vizează fondul cauzei, Curtea a reţinut că reclamanţii – intimaţi au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, cu actele depuse la dosar; că, pentru a fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se cere ca imobilul să fi fost preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar notificatorii să fi fost proprietarii acestui imobil sau moştenitorii fostului proprietar, iar, în speţă, aceste condiţii au fost îndeplinite, astfel încât în mod corect instanţa de fond a constatat calitatea de persoane îndreptăţite la aplicarea acestor dispoziţii legale a reclamanţilor – intimaţi.
Prin motivele de apel s-a criticat sentinţa şi pe motiv că probele efectuate la instanţa de fond nu au fost lămuritoare cu privire la identificarea imobilului şi la situaţia lui juridică, dar în apel nu s-a solicitat administrarea altor probe, astfel încât instanţa de apel a avut în vedere probele administrate la instanţa de fond.
Astfel, s-a reţinut că din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert H.C. rezultă că spaţiul comercial compus din parter, pivniţă, cotă parte indiviză de 25% din terenul aferent imobilului şi din părţile comune de la fosta adresă poştală str. Ş., fosta proprietate P.C., descris în contractul de vânzare – cumpărare din 19 august 1949 şi care a făcut obiectul notificării din 12 februarie 2002, este unul şi acelaşi cu imobilul situat la actuala adresă poştal din str. Ş., iar din adresa din 20 august 2002 a Consiliului general al municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, rezultă că spaţiul cu altă destinaţie (prăvălie de la parter) situat la această adresă este ocupat, conform contractului de închiriere din 20 octombrie 1991, de către SC S. SA.
S-a conchis, că, nefiind impedimente la restituire, în mod corect, instanţa de fond a dispus restituirea în natură a imobilului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, şi indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticile formulate a arătat că motivarea instanţei de judecată în sensul că se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu, deoarece din probele administrate pe parcursul litigiului rezultă că acesta este liber, nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condiţiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate, şi că, deşi analiza instanţei de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul hotărârii este unul propriu unei acţiuni în revendicare.
Or, natura juridică şi efectele celor două acţiuni sunt diferite. Astfel, acţiunea în revendicare presupune nu doar analiza caracterului abuziv al preluări, ci şi analiza existenţei si valabilităţii titlului statului, iar admiterea acesteia conduce la concluzia că imobilul nu a ieşit niciodată în mod legal din patrimoniul proprietarilor, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 presupune doar constatarea caracterului abuziv al preluării, preluarea ce putea fi cu titlu, fără titlu sau cu titlu valabil şi a situaţiei juridice actuale a imobilului în vederea stabilirii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate potrivit Legii nr. 10/2001, care în art. 25 alin. (4) prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii in natura a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară".
Mai mult, pentru acţiunea în revendicare formulata împotriva persoanei care are calitate de unitate deţinătoare s-ar pune problema admisibilităţii unei astfel de acţiuni, atât timp cât legea specială oferă o procedură specială în cadrul căreia se permite inclusiv accesul la justiţie pe calea plângerii îndreptate împotriva deciziei sau dispoziţiei emise, sau, după caz, împotriva refuzului nejustificat de a emite o astfel de decizie sau dispoziţie.
De aceea, având in vedere acest aspect, respectiv „redactarea dispozitivului deciziei recurate" de o manieră care poate determina confuzii cu privire la natura juridică a acţiunii soluţionate, curtea ar fi trebuit să admită apelul formulat de pârât, să schimbe sentinţa în sensul de a fi obligat pârâtul să soluţioneze notificarea, după ce contestatorii vor depune toate înscrisurile de care înţeleg să se folosească în dovedirea notificării, împreună cu o cerere în acest sens.
S-a mai arătat că, în cursul anului 2010, C.E.D.O. şi-a schimbat în mod evident practica cu privire la restituirea în natură către foştii proprietari a imobilelor preluate abuziv, această schimbare fiind ilustrată şi în cauza M., contra României şi subliniată în cauza pilot A. împotriva României, în sensul că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un „bun" respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuţie existenta unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat membru, legislaţie prin care se urmăreşte restituirea totala sau parţiala a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza A.M. şi alţii împotriva României).
De asemenea, s-a arătat că în situaţia în care, din înscrisurile administrate, nu ar rezulta o situaţie juridică clară, instanţa are posibilitatea să clarifice situaţia juridică; că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţa preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante, şi că, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 privind revendicarea imobilelor naţionalizate, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, prin critica formulată de pârât, în sensul că din înscrisurile administrate nu rezultă situaţia juridică clară a imobilului în justiţie şi că instanţa „are posibilitatea să clarifice situaţia juridică", deşi nu se arată expres, se critică hotărârile instanţelor de fond şi apel, ca fiind date cu încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ., respectiv că instanţele de fond şi apel au fost lipsite de rol activ în stabilirea clară a situaţiei juridice a imobilului în litigiu, ceea ce presupune refacerea şi completarea probatoriului administrat în cauză, fără însă să arate care anume dovezi mai trebuiau administrate pentru clarificarea regimului juridic al imobilului.
Această critică este nefondată, deoarece, prin probele administrate, instanţele de fond şi apel au clarificat regimul juridic al imobilului, ca fiind preluat abuziv de stat, prin naţionalizare, în baza Decretul nr. 92/1950, şi că atât la data formulării notificării, cât şi în prezent, acesta este ocupat de o societate comercială în baza unui contract de închiriere.
De altfel, această critică a fost formulată şi prin apelul declarat de pârât, şi, corect, instanţa de apel, a apreciat că pârâtul nu a solicitat administrarea unor probe în acest sens, situaţie în care a avut în vedere probatoriu administrat la prima instanţă, întrucât rolul activ al instanţei, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi apărarea intereselor acesteia.
În ceea ce priveşte criticile ce vizează nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
Obiectul prezentului litigiu îl constituie pretenţia concretă a reclamanţilor de restituire în natură a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, lege de reparaţie cu caracter special, motivat de faptul că, deşi au formulat notificarea din 12 februarie 2002 prin B.E.J. T.G., prin care au solicitat restituirea integrală în natură a imobilului teren şi construcţie situat în Bucureşti, str. Ş., sector 3, înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti sub nr. 2312 din 13 februarie 2002, pârâtul nu a soluţionat notificarea în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că s-au adresat instanţei de judecată, invocând refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea formulată, prin decizie sau dispoziţie motivată.
În respectarea principiului disponibilităţii, instanţele de fond şi apel au soluţionat fondul raportului juridic litigios născut între părţi prin formularea notificării de către reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, potrivit cărora instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Prin urmare, se constată că reclamanţii au uzat, pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi suntem în cadrul unei acţiuni promovată în condiţiile acestei legi, procedură admisibilă şi cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a analizat admisibilitatea acţiunilor în revendicare pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este expres prevăzută de lege.
De aceea, faţă de plenitudinea de jurisdicţie ce le-a fost acordată, corect instanţele de fond şi apel au soluţionat fondul raportului juridic litigios, şi au dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, către intimaţii-reclamanţi, preluat de stat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.
Critica potrivit căreia, în speţă, trebuia recunoscut părţilor dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante, este, de asemenea, nefondată, întrucât garanţia oferită de art. 6 din Convenţie cuprinde în cadrul unui proces atât dreptul părţilor de a-şi susţine prin probe cererile, dar şi dreptul instanţei de a încuviinţa şi administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente şi utile.
Or, în cauză, se constată că părţile şi-au susţinut cererile prin probe, iar instanţa a încuviinţat şi administrat acele dovezi pe care le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente şi utile soluţionării litigiului.
De altfel, pârâtul nu a arătat în ce anume constată încălcarea dreptului său la un proces echitabil, ci s-a limitat numai la a invoca acest text de lege.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de pârât, respectiv cele privind modul de redactare a „dispozitivului deciziei" de o manieră care poate determina confuzii cu privire la natura juridică a acţiunii, precum şi cele potrivit cărora instanţa de apel ar fi trebuit să schimbe sentinţa în sensul de a fi obligat pârâtul să soluţioneze notificarea după ce contestatorii vor depune toate înscrisurile de care înţeleg să se folosească în dovedirea notificării, împreună cu o cerere în acest sens, se constată că sunt, de asemenea, nefondate, deoarece dispozitivul deciziei recurate este clar şi nu poate crea confuzii, prin acesta dispunându-se respingerea apelului pârâtului şi obligarea acestuia la cheltuieli de judecată către intimatul A.M., pe de o parte, iar pe de altă parte, obiectul prezentului litigiu nu l-a constituit obligaţia de a face, ci cererea reclamanţilor de a se soluţiona notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în lipsa răspunsului nejustificat al unităţii deţinătoare, în termenul prevăzut de acest act normativ, ceea ce echivalează cu respingerea notificării.
În această situaţie, corect, instanţele de fond şi apel, aşa cum s-a reţinut mai sus, în respectarea dispoziţiilor deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3), au soluţionat notificarea reclamanţilor, respectiv au stabilit calitatea de persoane îndreptăţite la restituire a acestora, existenţa dreptului de proprietate şi întinderea acestuia în patrimoniul autoarei lor, precum şi măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Celelalte critici formulate de pârât în sensul că deşi analiza instanţei de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării, „dispozitivul" este unul propriu unei acţiuni în revendicare, că reclamanţii nu au un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., că, în soluţionarea cauzei, nu s-a ţinut seama de jurisprudenţa C.E.D.O. cu privire la restituirea în natură, inclusiv de cauza M.A. şi alţii împotriva României, cât şi de jurisprudenţa de specialitate, se constată că vizează, pe de o parte, dispozitivul sentinţei apelate, iar pe de altă parte, soluţionarea litigiului ca fiind o acţiune de drept comun, în revendicare.
Pentru a putea fi analizate în recurs, criticile ce vizează soluţia primei instanţe trebuiau să se fi constituit în critici şi în apelul pârâtului, însă, din examinarea cererii de apel, se constată că acestea au fost formulate pentru prima dată în recurs, omisso medio, ceea ce este inadmisibil, iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor, întrucât partea nu poate formula pentru prima dată critici în recurs, câtă vreme sentinţa primei instanţe este supusă şi căii de atac a apelului.
Mai mult, criticile formulate de pârât vizând greşita soluţionare a cauzei pe dreptul comun, întrucât reclamanţii, nu au un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi că instanţele nu au ţinut seama de jurisprudenţa C.E.D.O., se constată că sunt străine de natura pricinii, întrucât reclamanţii nu au promovat o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, ci o acţiune pe calea procedurii prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001, când soluţionarea litigiului dintre părţi se face în condiţiile şi cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care a căzut în pretenţii prin respingerea căii de atac a recursului pe care a exercitat-o, instanţa va dispune obligarea acestuia la cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 62/ A din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul - pârât la plata sumei de 992 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi C.A.M., P.C.I., C.P.I.Ş., M.M.F., C.M.D. şi B.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 335/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 316/2012. Civil → |
|---|
