ICCJ. Decizia nr. 316/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 316/2012
Dosar nr. 47477/3/2009
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă la data de 02 decembrie 2009, reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 290.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurilor cu caracter politic la care a fost supus, prin strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al său şi al familiei sale, în localitatea Călăraşi.
Prin sentinţa nr. 283 din 12 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 20.000 euro, în echivalentul în lei calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlul de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 2 şi 5 din Legea nr. 221/2009 şi a arătat că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, reclamantului i-a fost încălcat dreptul la libertate, precum şi atributele ce ţin de onoare şi reputaţie, însă privitor la cuantumul despăgubirilor solicitate, instanţa a apreciat că suma de 290.000 euro este prea mare, în raport de împrejurarea că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii, după anul 1990, conform Decretului-Legea nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apeluri părţile şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În motivarea apelului său, reclamantul a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere că acesta şi mama sa, P.V. au suferit privaţiuni referitoare la condiţiile de viaţă.
Apelantul-reclamant a arătat că, deşi nu au fost deţinuţi în penitenciar, condiţiile de trai erau asemănătoare celor din închisori. Astfel erau păziţi zi de zi de către soldaţi şi nu aveau voie să depăşească perimetru stabilit. Deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputaţia, nume, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor acestora.
Prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu i-au fost cauzate prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţii sociale, respectiv onoare si reputaţie.
De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat şi implicit, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private, când şi după ce i s-au ridicat restricţiile, deoarece a întâmpinat greutăţi nenumărate, nu a putut găsi uşor un loc de muncă, nu a avut acces la specializări, veniturile fiindu-i mult diminuate.
Reclamantul consideră că acordarea sumei solicitată în temeiul cererii introductive, nu conduce la o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere traumele suferite de acesta şi familia sa, invocând ca jurisprudenţă Hotărârile C.E.D.O. Niţă contra României şi Cauza Bursuc contra României, în care au fost acordate despăgubiri de 7000 euro/4 zile de reţinere abuzivă şi, în cea de-a doua 10.000 euro/ 3 zile de reţinere ilegală şi o lună de internare în spital.
In motivarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. s-a susţinut, în primul rând că, în mod greşit s-a consemnat în sentinţa tribunalului că reprezentantul pârâtului a fost de acord cu admitere acţiunii reclamantului.
Apoi, în ceea ce priveşte acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, pârâtul a susţinut că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama de măsurile reparatorii deja acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi se susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor.
Cum, în cauza de faţă, reclamantul nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, pârâtul consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat in urma luării măsurii administrative de dislocare într-o altă localitate.
În subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că acţiunea este legală si temeinică, pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 20.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani. cât mama reclamantului a fost deportată într-o altă localitate, apelantul-pârât susţine că suma acordată de instanţa de fond este exagerat de mare şi disproporţionată.
Apelantul-pârât a solicitat să se observe că în speţă au fost deja acordate despăgubiri in baza Decretului - lege nr. 118/1990.
Ţinându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către reclamant, pe perioada de 4 ani, cât a fost deportat într-o altă localitate, precum si de faptul că aceasta a primit deja despăgubiri in baza Decretului - Lege nr. 118/1990, se impune sa fie cenzurat si reapreciat cuantumul daunelor morale acordate, suma de 20.000 euro fiind exagerat de mare.
Apelantul M.P. - Parchetul pe de lângă Tribunalul Bucureşti critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece în mod greşit, prima instanţă a admis acţiunea, mama reclamantului nesuferind o condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri.
În subsidiar, apelantul solicită reducerea cuantumul daunelor morale, acestea fiind, în opinia M.P. supraevaluate şi nedovedite.
Prin Decizia nr. 134/ A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 283 din 12 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale s-a stabilit de instanţa supremă că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, cât şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţă de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul P.I., invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile ort. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant solicită modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de reclamant, schimbării în parte a sentinţei, admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi respingerii apelurilor exercitate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi de către M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Criticile aduse deciziei curţii de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte:
Reclamantul arată că în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
În dezvoltarea criticilor sale, reclamantul susţine că, a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanţă judecătorească.
Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă şi că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia 1096 din 1996 a C.E.D.O.
Astfel, recurentul-reclamant consideră că Decizia Curţii Constituţionale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 este in contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) şi internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că Decizia Curţii Constituţionale nu poate avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunţării acesteia, acţiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanţelor şi astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Recursul declarat de reclamant este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, normai juridică nu mai există şi nici nu poate şi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat a susţinut reclamantul.
Dreptul de acces la justiţie şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind Decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocate de reclamant ca temei de nelegalitate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva Deciziei nr. 134/ A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 33/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 313/2012. Civil → |
|---|
