ICCJ. Decizia nr. 3156/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3156/2012
Dosar nr. 2878/99/2010
Şedinţa publică de la 9 mai 2012
Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 2878/99 din 30 martie 2010 I.N.D. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin M.F.P., solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, ca pârâtul să fie obligat să-i achite daune morale în cuantum de 400.000 euro şi 23.585 lei daune materiale.
Prin sentinţa nr. 2261 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 8000 euro cu titlu de daune morale şi suma de 23.585 lei cu titlu de daune materiale actualizate cu indicele de inflaţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 80/23 iulie 1962 a Tribunalului Militar Iaşi, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire împotriva ordinii sociale, în temeiul art. 209 C. pen. în vigoare la acea dată, sancţiune rămasă definitivă prin respingerea recursului.
Fapta a constat în împrăştierea, în anii anteriori colectivizării, a unor fiţuici (manifeste) întocmite de unchiul reclamantului, l.C., prin care se făcea apel ca ţăranii să nu fie de acord cu înfiinţarea gospodăriilor agricole colective, ci să lucreze pământul individual.
Reclamantul a fost arestat la data de 10 decembrie 1961. Judecat şi condamnat la 4 ani de închisoare pentru infracţiunea menţionată, ce constituie de drept o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a stat mai mult de 2 ani şi jumătate în puşcărie, a reţinut prima instanţă.
Condiţiile au fost inumane şi degradante. A fost complet izolat de familie, nu a avut dreptul să primească sau să scrie scrisori, nici dreptul să primească vizite sau pachete.
După graţiere, reclamantul a avut mult timp, frecvent, coşmaruri. Profesional, nu şi-a mai putut continua studiile şi nu a putut promova, fiind etichetat ca puşcăriaş.
Condamnarea i-a produs reclamantului şi daune materiale, a mai constatat tribunalul.
Prin hotărârea de condamnare s-a dispus confiscarea totală a averii, inventariată prin procesul verbal din 09 decembrie 1961. După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, soţia sa a fost nevoită să promoveze contestaţie la executare, iar pentru răscumpărarea bunurilor proprietatea lui a fost nevoită să achite suma de 1.250 lei, conform chitanţei, sumă care, actualizată, este în prezent în cuantum de 432 lei.
De asemenea, a fost reţinută şi paguba materială datorată neplăţii salariului pentru perioada arestării şi până la încadrarea în muncă, după eliberare (14 iulie 1964), respectiv suma de 42.700 lei (calculată având în vedere salariul lunar de 1.380 lei de la data arestării), sumă care, actualizată, este în prezent de 23.153 lei, rezultând, în total, daune materiale de 23.585 lei.
Dauna morală sau prejudiciul nepatrimonial reprezintă rezultatul dăunător, direct, de natură nepatrimonială al unei fapte ilicite şi culpabile prin care se aduce o vătămare a valorilor ce se referă la existenţa fizică a omului, la sănătate, integritate corporală, sentimente, cinstea, demnitatea şi onoarea, prestigiu profesional, nume, domiciliu şi alte asemenea valori similare, a reţinut prima instanţă.
În cauză, cadrul legal care permite acordarea daunelor morale îl constituie Legea nr. 221/2009.
Termenul general de prejudiciu, folosit de legiuitor, înseamnă atât prejudiciile materiale, cât şi cele morale, textul de lege nedistingând între prejudiciu patrimonial şi nepatrimonial, a mai reţinut prima instanţă.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 221/2009, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.
Este incontestabil, a apreciat Tribunalul, faptul că privarea de libertate a reclamantului i-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, a produs suferinţe pe plan moral şi social pentru el şi familia lui.
De asemenea, este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferinţe pe toate planurile vieţii sociale, că astfel de măsuri lezează drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege şi din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral acestora, justificându-se acordarea unor despăgubiri, a mai apreciat prima instanţă.
Chiar dacă nu există un sistem care să repare pe deplin suferinţele morale constând în dureri fizice şi psihice, de principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale, are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prin urmare, având în vedere perioada arestării, afectarea reputaţiei condamnatului şi a familiei sale în comunitatea din care făceau parte şi stigmatul de condamnat politic, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, posibilităţii de a-şi continua studiile şi de a obţine venituri corespunzătoare pentru el şi familia lui, faţă de materialul probator administrat în cauză, având în vedere, totodată, şi practica C.E.D.O., tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantului este întemeiată, acordându-i acestuia daune morale şi materiale, astfel cum s-a arătat în precedent.
Împotriva acestei sentinţe ambele părţi au declarat apel.
Reclamantul a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului daunelor morale, apreciat ca insuficient, în raport cu trauma psihică suportată urmare a condamnării nedrepte. Această traumă i-a influenţat toată viaţa şi nu s-a vindecat cu trecerea timpului, chiar agravându-se.
Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a judeţului Iaşi a criticat sentinţa primei instanţe sub ambele aspecte.
Referitor la daunele morale a susţinut că prima instanţă nu a ţinut seama şi de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990. Totodată, a invocat Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale prin care s-au constatat neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. l din O.U.G. nr. 62/2010, respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 22 W 2009.
În ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 23.585 lei, s-a arătat că instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 129 alin. (5)C. proc. civ. şi a preluat fără nici o cenzură calculul efectuat de reclamant. În cauză ar fi trebuit administrate probe care să permită verificarea sumelor pretinse, admiterea cererii reclamantului fără nici o verificare conducând la pronunţarea unei hotărâri nelegale sub acest aspect.
Prin Decizia nr. 58 din 29 aprilie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins capetele de cerere vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi a daunelor materiale reprezentând contravaloarea salariilor neîncasate de reclamant în perioada 10 decembrie 1961 - 14 iulie 1963. Au fost păstrate dispoziţiile referitoare la obligarea Statului Român la plata daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, respectiv 438 lei şi restul dispoziţiilor care nu contravin decizei.
Prin aceeaşi decizie apelul declarat de reclamant a fost respins.
Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele invocate, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen dispoziţiile constatate neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală, a apreciat instanţa de apel, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază şi-au încetat existenţa, după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., ca urmare a necorelării lor cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament.
Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, însă, în prezenta cauză, Decizia nr. 1358/2010 a intervenit înainte de pronunţarea sentinţei apelate; reclamantul nu dobândise o speranţă legitimă în acordarea daunelor morale, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., (cauza Slavov contra Bulgariei), dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiei morale fiind anulată pe calea unei proceduri normale, aceea a exercitării controlului de constituţionalitate.
Ca atare, la data pronunţării deciziei în apel, art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efectele juridice pe baza cărora s-a recunoscut dreptul reclamantului la daune morale.
În ceea ce priveşte daunele materiale, în speţă s-a dovedit că prin hotărârea de condamnare s-a dispus confiscarea totală a averii personale, soţia reclamantului fiind nevoită să răscumpere bunurile proprietate comună, cu suma de 1.250 lei, conform chitanţei, sumă care, actualizată cu indicele preţurilor de consum, se ridică la suma de 432 lei.
Conform art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al acestor pretenţii, persoanele îndreptăţite potrivit act normativ menţionat pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Aşadar, aceste prevederi, de strictă interpretare, se referă numai la bunurile confiscate, nu şi la alte prejudicii materiale suferite, cum ar fi lipsa de salariu ca urmare a arestării.
Aşa fiind, raportat la dispoziţiile menţionate reclamantului i se cuvine numai contravaloarea bunurilor confiscate cu suma de 432 lei, fiind nelegală obligarea pârâtului şi la contravaloarea salariilor de care a fost lipsit.
Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a dispus în sensul celor arătate.
Împotriva acestei decizii, atât reclamantul, cât şi pârâtul au declarat, în termen legal, prezentele recursuri.
Fără a încadra expres criticile în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamantul I.D. a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a legii.
Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe dosare ale Tribunalului Constanţa, nu şi în acest dosar. Pronunţarea în acest dosar - 15 noiembrie 2010 - este anterioară publicării Deciziei nr. 1358/2010 în M.O., care a avut loc la data de 15 februarie 2011, a susţinut recurentul-reclamant.
La data publicării dobândise o speranţă legitimă, întrucât prima instanţă îi acordase suma de 8.000 euro. De altfel, speranţa legitimă s-a născut odată cu publicarea Legii nr. 221/2009, a mai apreciat acesta. Totodată, a invocat, retoric, lipsa controlului de constituţionalitate anterior promulgării legii şi a susţinut că trebuie să i se acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a condamnării pe nedrept, ce i-a afectat grav sănătatea şi dezvoltarea normală a vieţii.
De asemenea, hotărârea dată în apel este nelegală şi sub aspectul respingerii daunelor materiale constând în salariul de care a fost lipsit pe perioada condamnării, recurentul considerând că şi această sumă i-a fost confiscată, mai ales că prin Decizia penală nr. 1697/1995 Curtea Supremă de Justiţie a dispus achitarea sa.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a judeţului Iaşi a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia instanţei de apel sub aspectul obligării sale la plata sumei de 432 lei daune materiale.
A susţinut că, potrivit procesului-verbal de la 9 decembrie 1961, reclamantului i-au fost confiscate bunuri mobile (aparate casnice, îmbrăcăminte, piese de mobilier), în timp ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se referă la acordarea de despăgubiri numai pentru bunuri imobile reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii adminsitrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost obţinute despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Împrejurarea că legiuitorul a avut în vedere bunurile imobile reiese din trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la o lege specială care vizează acordarea de despăgubiri pentru bunuri imobile, a susţinut recurentul-pârât.
Pe de altă parte, calculul sumei de 432 lei, efectuat de reclamant, nu poate fi admis de instanţă, întrucât în cauză nu a fost efectuată o expertiză care să certifice realitatea sumelor pretinse de acesta.
Examinând recursurile în limitele criticilor invocate, instanţa reţine următoarele:
Criticile reclamantului I.D., neîncadrate în drept, urmează a fi analizate, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că se invocă nesocotirea unor norme de drept material în soluţionarea cauzei.
Analizând criticle referitoare la neacordarea daunelor morale, Înalta Curte reţine că problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată cu prezentul recurs, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic şi totodată legal, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Din cele ce preced reiese că hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte daunele morale, în mod corect reţinându-se, în cauză, lipsa temeiul juridic pentru acest capăt de cerere.
Sunt vădit eronate afirmaţiile recurentului-reclamant privind data publicării deciziei Curţii Constituţionale incidenţă în speţă, iar consideraţiile cu privire la „speranţa legitimă" şi îndreptăţirea la despăgubiri pentru prejudiciul moral, faţă de cele ce preced, nefondate.
Referitor la acordarea de daune materiale, instanţa de recurs reţine următoarele:
Prin sentinţa nr. 80 din 23 iulie 1962 Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat pe reclamant la 4 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea averii personale în întregime, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, iar prin decizia nr. 583 din 12 septembrie 1962, Tribunalul Militar de Regiune Militară Bucureşti a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva respectivei sentinţe (filele 55-90 din dosarul de fond).
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-aufost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Potrivit normei citate, reparaţia se acordă în considerarea bunurilor confiscate prin aplicarea sau ca efect al hotărârii de condamnare, respectiv măsurii administrative, sub condiţia de a nu fi fost restituite ori de a nu se fi primit despăgubiri prin echivalent în condiţiile legilor speciale.
În cazul condamnării cu caracter politic, este prevăzută şi condiţia ca bunurile să fi fost confiscate „prin hotărâre de condamnare", ceea ce înseamnă că legiuitorul vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispusă prin hotărârea penală, fie că au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia.
Astfel, dacă s-a dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate.
Aşa fiind, salariul neîncasat de reclamant, urmare a deţinerii sale, nu se circumscrie acestor exigenţe.
Este cert că prin Legea nr. 221/2009 s-a intenţionat repararea prejudiciilor cauzate prin confiscarea averii aplicată odată condamnările cu caracter politic ori măsurile administrative.
Pentru acordarea unei astfel de reparaţii însă, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor şi condiţiilor dezdăunării.
Or, acesta a prevăzut explicit că despăgubirile pentru prejudiciul material vizează doar echivalentul bunurilor preluate prin confiscare, ceea ce exclude orice alte pierderi, de orice natură, chiar dacă au legătură cu respectivele măsuri.
În consecinţă, soluţia instanţei de apel prin care s-a respins cererea reclamantului de a i se acorda, cu titlu de daune materiale, salariul de care a fost lipsit pe perioada deţinerii este legală, în raport cu lipsa de temei a unei astfel de solicitări.
De altfel, patrimoniul de la acel moment al reclamantului, supus măsurii confiscării, este cel ce rezultă din actele administrate în cauză (filele 10, 52, 53, 8, 9 şi 7 din dosarul de fond): procesele-verbale din data de 9 decembrie 1961 - prin care s-au opisat bunurile mobile şi imobile aflate în proprietatea reclamantului - şi din data de 4 mai 1962 - prin care a fost pus sechestru pe averea mobilă şi imobilă, astfel cum au fost cenzurate prin sentinţa civilă nr. 6226 din 14 noiembrie 1962 a Tribunalului Popular Oraş Raion Iaşi, prin care a fost admisă contestaţia la executarea confiscării promovată de soţia reclamantului, în sensul că au fost scoase de sub sechestru bunurile proprii ale soţiei ( aragaz, dulap bucătărie, sofa uzată), s-a constatat că celelalte bunuri (radio şi trei piese de mobilier) în valoare totală de 2.400 lei sunt bunuri comune, valoare din care contestatoarei i se cuvin 1.200 lei, fiind menţinute formele de executare până la concurenţa sumei de 1.200 lei. Conform chitanţei din 9 ianuarie 1963, I.M. a achitat suma de 1.250 lei reprezentând c.val. unor bunuri confiscate pe care le-a răscumpărat.
În consecinţă, şi sub acest aspect recursul reclamantului este nefondat.
Pe de altă parte, dispoziţiile mai sus citate (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009) nu pot fî interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile imobile, aşa cum susţine recurentul-pârât.
O astfel de interpretare adaugă la lege, ceea ce nu este permis.
Textul de lege nu face nici o distincţie între bunurile mobile şi cele imobile pentru care se pot acorda despăgubiri. Trimiterile din art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, pentru a evita, cu alte cuvinte, dubla despăgubire.
Textul se interpretează, gramatical şi logic, în sensul că persoanele prevăzute de Legea nr. 221/2009 sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri, mobile sau imobile, ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005.
Aşadar, critica recurentului-pârât constând în nelegalitatea acordării de despăgubiri pentru bunurile confiscate întrucât acestea erau bunuri mobile este nefondată.
De asemenea, nefondată este şi critica vizând stabilirea cuantumului daunelor materiale la care recurentul-pârât a fost obligat în apel.
Instanţa de recurs va reţine că, deşi pârâtul a criticat, prin apelul declarat, obligarea sa la plata daunelor materiale în cuantumul total de 23.585 lei, ca nedovedite, motivând că instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., preluând tară nici o cenzură calculul efectuat de reclamant, partea nu s-a prezentat în instanţă pentru a-şi susţine calea de atac, nu a solicitat şi nu a administrat probe pe aspectele contestate. Numai reclamantul a fost cel care a administrat probe în susţinerea apelului declarat în cauză.
De asemenea, nici cu prilejul judecării cauzei în primă instanţă, pârâtul, deşi a formulat întâmpinare şi precizări şi a fost prezent în instanţă, nu a solicitat adminitrarea de probe în apărare.
Or, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, iar conform art. 129 alin. (5)1 C. proc. civ. nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
În consecinţă, pârâtul nu poate formula o astfel de critică în această fază procesuală, instanţa apreciind că recurentul-pârât îşi invocă, în acest fel, propria culpă procesuală, ceea ce este inadmisibil.
Cât priveşte motivul de recurs invocat de recurentul-pârât întemeiat pe punctul 8 al art. 304 C. proc. civ., instanţa constată că nici una din criticile formulate nu se încadrează în acest motiv de recurs, ce are în vedere situaţia încălcării principiului înscris în art. 969 C.civ, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
De asemenea, nici una din criticile formulate nu fac vorbire despre nemotivarea hotărârii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurentul-pârât.
Reţinând că şi recursul declarat de pârât a fost analizat, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că se invocă nesocotirea unor norme de drept material în soluţionarea cauzei, indicarea de către recurentul-pârât, ca temei de drept, a art. 304 pct. 7 şi 8 fiind formală, pentru toate considerentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul I.N.D. şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Iaşi împotriva Deciziei nr. 58 din 29 aprilie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 9 mai 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 3513/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3109/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
