ICCJ. Decizia nr. 3514/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3514/2012
Dosar nr. 5256/83/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1609 din 17 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis în parte acţiunea reclamantului S.Ş.Gh., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării defunctului S.I., în perioada 3 ianuarie 1945 - 10 octombrie 1948 în fosta Uniune Sovietică în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 euro cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că după cum rezultă din Hotărârea nr. 163 din 12 aprilie 1991 emisă de Comisia constituită pentru aplicarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990, precum şi din Adeverinţa nr. 22033/83 emisă de fostul Minister al muncii, tatăl reclamantului defunctul S.I., în perioada 3 ianuarie 1945 - 10 octombrie 1948 a fost deportat în fosta URSS la muncă de reconstrucţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului" la măsuri reparatorii constând în acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada cât a fost supus măsurii cu caracter politic. În temeiul acestor dispoziţii legale, reclamantul este îndreptăţit a solicita repararea prejudiciului moral suferit de tatăl său în perioada deportării.
De dispoziţiile Legii nr. 221/2009 beneficiază şi persoanele ori succesorii acestora, circumscrişi de art. 5 alin. (1) precitat, care au fost deportate ori prizoniere în fosta Uniune Sovietică, deportarea şi efectuarea prizonieratului, menţinerea acestei situaţii şi după 23 august 1944 şi apoi după încheierea Armistiţiului la 12 septembrie 1944, constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispoziţiile legii reparatorii menţionate. În acest sens, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3 din lege „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu .. ". De asemenea, art. 4 alin. (2) dispune că „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. "Tocmai datorită acestei trimiteri la dispoziţiile art. 1 alin. (3) caracterul politic în situaţia acelor „alte măsuri" rezultă şi din referirea expresă a legiuitorului la scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2001 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Legea reparatorie ce constituie temeiul juridic al prezentei cereri face trimitere şi la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, art. 5 alin. (4) dispunând că de măsurile reparatorii beneficiază şi persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. Articolul 1 al acestui din urmă act normativ face referire expresă, în art. 1 alin. (2) lit. a) şi b) la situaţia persoanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Din interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a tuturor dispoziţiilor legale reţinute, instanţa a apreciat că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucţie a fostei Uniuni Sovietice în perioada de referinţă, au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (2), instanţa a acordat reclamantului, în primul rând, o reparaţie morală prin recunoaşterea caracterului politic al acestei măsuri şi apoi, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din lege, va obliga pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său în perioada deportării.
La stabilirea cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ţinut seama de natura juridică a prejudiciului suferit şi anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viaţa şi sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte asemenea valori, precum şi de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă.
Instanţa a reţinut că reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii şi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere criteriile şi plafonul maxim prevăzute de art. I din O.U.G. nr. 62/2010 de aceea instanţa a apreciat ca fiind echitabilă acordarea sumei de 5.000 euro pentru repararea pecuniară a prejudiciului moral suferit de tatăl său în perioada deportării.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul şi pârâtul.
Prin Decizia nr. 131/A din 3 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a dispus majorarea despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la 5.000 euro la 45.000 RON, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei pronunţată de instanţa de fond şi a respins apelul declarat de pârât.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut ca fiind nefondate susţinerile apelantului Statul Român şi ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, potrivit cărora măsura administrativă a deportării luată faţă de antecesorul reclamantului nu are caracter politic, motivat de împrejurarea că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta URSS înainte de 6 martie 1945, nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantului de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Eronate sunt şi susţinerile prin care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999, cât şi al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparaţie, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Cât priveşte critica referitoare la necesitatea reducerii cuantumului despăgubirilor în limita fixată de O.U.G. nr. 62/2010, se constată că dispoziţiile acestui act normativ au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, situaţie faţă de care în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, în prezent ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice.
Este adevărat faptul că, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).
Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010 - practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, se apreciază că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Cât priveşte criticile invocate de reclamant referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond, instanţa le-a apreciat a fi fondate, luând în considerare durata măsurii dispusă faţă de antecesorul acestora, de consecinţele produse şi de intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal de pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care au susţinut că în privinţa măsurii deportării în străinătate nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, ci ale Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999.
Totodată, recurenţii au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În subsidiar, recurenţii au criticat decizia instanţei de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susţinând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanţa de apel.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate, urmând a fi admise, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susţinerilor recurentei.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de autorul reclamantului i-a creat acestuia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare constituie suferinţe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform susţinerilor reclamantului, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidenţă se dezbate în cauză şi care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, cum dispoziţia se aplică şi în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanţă, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referinţă a legii.
Nu are relevanţă, din perspectiva incidenţei Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă şi-a produs efectele şi ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea autorului reclamantului în ţară, 10 octombrie 1948, relevant fiind momentul la care a fost dispusă.
Relevanţa acestui moment nu este întâmplătoare, ci îşi găseşte explicaţia în legătura acestei cerinţe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, şi care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuţie.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de Statul Român, în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă şi cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic şi istoric, de către instanţa de apel.
În cazul deportării în fosta URSS, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, Ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi Somaţia lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de Armistiţiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.
Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte şi cu perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se până la 10 octombrie 1948, nu are relevanţă în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părţii pe teritoriul sovietic şi până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranităţii de stat, în niciun caz autorităţile române.
Deportarea pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17 - 45 ani şi femei de 18 - 30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Potrivit art. 1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege), „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, „(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
d) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
e) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
f) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială".
Situaţia autorului reclamantului nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, astfel cum s-a arătat, aceasta fiind deportat în fosta URSS exclusiv pe criteriul apartenenţei sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În speţă, nu este incidenţă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanţă, deoarece autorul reclamantului a fost pur şi simplu deportat fără voinţa lui în statul vecin, în vederea reconstrucţiei URSS, şi ca măsură sancţionatorie pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voinţa părţii exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.
Ipoteza deportaţilor din motive etnice prezintă diferenţe faţă de situaţia altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut şi care beneficiază de reparaţia prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puţin din perspectiva factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, şi care, în cazul autorului reclamantului, nu aparţin autorităţilor de stat româneşti.
În consecinţă, măsura deportării luată faţă de autorul reclamantului excede cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive deduse judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamant în scopul obţinerii de despăgubiri.
Faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursurilor, nu se mai impune analiza efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă şi nici a criticilor privind cuantumul daunelor morale, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 nu este incidenţă în speţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 131/A din 3 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică în tot decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul S.Ş.Gh. împotriva Sentinţei civile nr. 1609/D din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Admite apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe.
Schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3515/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3512/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
