ICCJ. Decizia nr. 3513/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3513/2012
Dosar nr. 5060/101/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Acţiunea civilă înregistrată sub nr. 5060/101/2010 reclamantul C.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să îl oblige pe acesta la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, pentru prejudiciul moral pe care personal l-a suferit din cauza deportării în Bărăgan.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în fapt, la data de 18 iunie 1951, când avea vârsta de 2 ani, a fost ridicat împreună cu părinţii săi C.I. şi E. şi cu sora sa, C.V. şi duşi în Bărăgan unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă. Au fost transportaţi cu vagoane pentru animale, debarcaţi în Bărăgan şi lăsaţi în câmp liber fără apă, mâncare sau adăpost.
Această măsură a deportării a fost dispusă prin Decizia MAI nr. 200/1951.
În toată această perioadă, a îndurat foamea, mizeria, degradarea fizică şi morală, condiţiile de trai ale persoanelor deportate fiind de notorietate.
La întoarcerea în localitate, a fost nevoit să locuiască la diverse rude, într-o cămăruţă a casei acestora, deoarece casa lor fusese ocupată.
Întreaga comunitate se temea să aibă legături cu familia sa, pentru a nu fi expuşi la rândul lor represiunii comuniste.
Această măsură a schimbat destinul său întrucât a suferit întreaga viaţă, odată prin consecinţa directă a modului de viaţă inuman şi nesănătos la o vârstă fragedă, şi apoi prin restricţionările la care a fost supus în perioada şcolarizării şi ulterior la locul de muncă.
A apreciat reclamantul că, suma solicitată vine să compenseze într-o oarecare măsură prejudiciul suferit, fără a fi de natură să constituie o adevărată reparaţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 628 din 9 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi 1.000 RON cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că, aşa cum rezultă din Adresa nr. C-107 din 1 februarie 2001 emisă de Direcţia Instanţelor Militare din cadrul Ministerului Justiţiei, reclamantul a fost strămutat împreună cu părinţii şi sora în perioada 18 iunie 1951 - 15 ianuarie 1954 din localitatea de domiciliu Drobeta-Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, în localitatea Cacomeanca Nouă în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, măsură care a fost dispusă prin Decizia MAI nr. 200/1951.
În toată această perioadă, reclamantul a îndurat condiţii grele de viaţă, lipsindu-i la început o locuinţă, după care, pe tot parcursul deportării nu a dispus de condiţii normale de hrană, căldură, asistenţă medicală, având şi o vârstă destul de mică (de la 2 ani la 5 ani).
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
Instanţa a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el ca urmare a deportării. Prin stabilirea domiciliului obligatoriu, instanţa a apreciat că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la o viaţă normală în care să se fi bucurat de o copilărie pe măsură, fiind supus în această perioadă la condiţii inumane de creştere, date de o alimentaţie precară, lipsă de asistenţă medicală şi o locuinţă corespunzătoare.
S-a apreciat că echivalentul în RON a sumei de 8.000 euro este suficient pentru acoperirea consecinţelor negative pe care le-a produs această măsură abuzivă asupra reclamantului.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile.
Prin Decizia nr. 241 din 5 mai 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, menţinând dispoziţiile din sentinţă cu privire la cheltuielile de judecată şi a respins apelul declarat de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că la momentul promovării acţiunii de către reclamant erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii sale în justiţie.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a constatat neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi Constituţie şi ca atare, acestea au fost declarate neconstituţionale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
La momentul soluţionării apelurilor, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Potrivit condiţiilor stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se constată că la data soluţionării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au stat la baza promovării acţiunii.
Caracterul obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanţe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în lumina art. 11 şi 20 din Constituţie, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, prin pronunţarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituţională continuând soluţionarea cauzei şi având obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale. În măsura în care este necesar, instanţa judecătorească va aplica direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în absenţa unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispoziţiile prevăzute prin decizia pronunţată de Curtea Constituţională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei, precum şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Instanţa a constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acţiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantului de acces la instanţă sau a dreptului de proprietate, aşa cum este garantat de art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În sensul acestui din urmă text, reclamantul nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acţiunii, a născut pentru reclamant doar o vocaţie la obţinerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluţionarea acţiunii depindea de situaţia de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziţii noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiţia ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident şi imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. În acest fel au fost soluţiile adoptate în cauzele Eeg. Slachtuis Verbist c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 nov. 2005, Ogis- Institut Stanislas, Ogec St. PieX Et Blanche de Castille c. Franţei, cererea nr. 42219/98 şi 54563/2000, hot din 27 mai 2004.
În speţă, dispoziţiile pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea şi care au fost avute în vedere de prima instanţă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituţiei.
Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin adoptarea şi aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul suveran. Acest drept al statului a fost statuat şi de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Reglementarea acestor măsuri reprezintă o recunoaştere a caracterului abuziv a unor acte adoptate şi aplicate de fostul regim. În aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii instanţele au obligaţia de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu există temei în Constituţia actuală pentru interpretarea extensivă a dispoziţiilor legale cu caracter reparator.
În această situaţie aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, nu se poate susţine că reclamantul a dobândit o „speranţă legitimă „(astfel cum este consacrată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului), prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenţei unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne, (cauza Kopecky contra Slovaciei).
Prin urmare, apreciind că, faţă de cele expuse, reclamantul nu a putut dobândi o „speranţă legitimă" în acordarea compensaţiilor solicitate, acţiunea este neîntemeiată.
Totodată s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dispoziţii care nu au făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate) şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care instanţa trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condiţiile acestor acte normative nu este suficientă.
În speţă, se constată că reclamantul a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, potrivit Hotărârii nr. 68/1996, şi Deciziei nr. 101666/1998 pentru acordarea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă, apreciindu-se că prejudiciul suferit datorat măsurilor dispuse în vechiul regim este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale potrivit actelor normative reparatorii anterioare, în principal Decretul-lege nr. 118/1990.
Faţă de cele reţinute, critica din apelul reclamantului potrivit căreia prin stabilirea unui cuantum infim al despăgubirilor, raportat la alte litigii cu acelaşi obiect ale altor persoane care au beneficiat de despăgubiri în cuantum mai mare, s-a creat un regim discriminatoriu, este nefondată, nefiind încălcate dispoziţiile constituţionale şi nici drepturile prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta cu atât mai mult cu cât criteriile de apreciere în privinţa cuantumului se raportează strict şi expres la elementele de concrete şi specifice ale fiecărei speţe, diferind în mod evident de la o cauză la alta, neputându-se astfel face raportare la cuantumul stabilit în alte speţe.
S-a considerat a fi nefondată şi critica referitoare la cauza de nulitate absolută a hotărârii, derivată din neparticiparea procurorului la judecarea acţiunii, întrucât dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 dispun cu privire la obligativitatea participării numai în cazul în care s-a formulat o cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, acţiunea dedusă judecăţii neavând un astfel de petit.
Referirea din apelul reclamantului la prevederile dreptului comun art. 998, 999 şi 1000 C. civ. şi a art. 504 C. proc. pen., are o valoare generală de principiu, nu poate fi supusă analizării şi cenzurării exercitată de către instanţa de control judiciar, atâta vreme cât aceasta constituie un temei juridic nou ce nu a fost avut în vedere la fond.
Din punct de vedere procedural, reclamantul nu se poate prevala de alte dispoziţii legale decât cele pe care s-a întemeiat iniţial acţiunea, dar potrivit dreptului de acces liber la justiţie, însă nimic nu-l împiedică să uzeze pe cale separată de pârghiile şi mijloacele puse la îndemână de lege în sensul celor susţinute.
Critica din apelul pârâtului referitoare la verificarea calităţii procesuale active unice a reclamantului, nu mai are suport faţă de soluţia pronunţată.
Cât priveşte cheltuielile de judecată, s-a apreciat că în mod corect s-au acordat integral, întrucât admiterea în parte a acţiunii se referă doar la cuantumul despăgubirilor solicitate şi acordate, iar limitarea s-a făcut de instanţă în baza modificărilor aduse legii după data promovării acţiunii, astfel că nu se poate reţine vreo culpă procesuală a reclamantului.
Aceeaşi raţiune subzistă şi în faza apelului - întrucât neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale care au constituit temeiul de drept al acţiunii, a intervenit după promovarea acţiunii, astfel că nu se impune schimbarea sentinţei şi în privinţa soluţiei dată capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal de pârât, care a formulat următoarele critici cu privire la decizia recurată:
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Întrucât acţiunea reclamantului a fost respinsă, acesta se află în culpă procesuală, astfel că pârâtul nu poate fi obligat să suporte cheltuielile de judecată.
Solicită admiterea recursului şi înlăturarea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare.
Recursul declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Singura critică formulată prin motivele de recurs vizează greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, aceasta fiind fondată, în condiţiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acţiunea reclamantului a fost respinsă în totalitate.
Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, care constă în împrejurarea că partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părţii care a câştigat procesul.
În cauză, prin decizia recurată, a fost respins apelul reclamantului, a fost admis apelul pârâtului şi respinsă acţiunea introductivă de instanţă, astfel că finalmente „partea căzută în pretenţii" în accepţiunea textului legal anterior citat este reclamantul.
Este adevărat că la data promovării acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M. Of. a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituţional, cauza nu era soluţionată în mod definitiv, iar soluţia adoptată ca efect al acestei decizii lipseşte de fundament juridic măsura dispusă de instanţă privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-şi mai găseşte raţiunea, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va modifica decizia recurată, în sensul înlăturării menţiunii din decizie cu privire la păstrarea dispoziţiilor din sentinţă referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva Deciziei nr. 241 din 5 mai 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia în sensul că înlătură menţiunea din decizie cu privire la păstrarea dispoziţiilor din sentinţă referitoare la obligarea pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3512/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3156/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
