ICCJ. Decizia nr. 323/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 323/2012
Dosar nr. 6913/118/2010
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 01 iunie 2010, reclamanţii P.P., P.G. şi P.E. au solicitat instanţei obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa, la plata sumei de 900.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material suferit ca urmare a stabilirii domiciliului forţat al părinţilor reclamanţilor, respectiv câte 300.000 euro pentru fiecare.
În motivarea acţiunii s-a arătat că la 24 aprilie 1952, reclamanţii P.P. şi P.E., împreună cu părinţii lor, au fost ridicaţi forţat din domiciliu şi urcaţi într-un vagon de marfă murdar, în care fuseseră transportate animale. Călătoria a durat 3 zile, timp în care nu li s-a permis să coboare nici pentru efectuarea necesităţilor fiziologice, iar în oraşul Bicaz au fost încărcaţi în camioane şi transportaţi în Bicazu Ardelean, unde au fost cazaţi într-un grajd de piatră amenajat cu paturi de piatră şi saltele de paie, în care era foarte frig. Deşi s-au îmbolnăvit, nu au beneficiat de asistenţă medicală, iar locul era împrejmuit şi fără ieşiri, fiind păziţi de soldaţi şi miliţieni.
Prin Sentinţa civilă nr. 1734 din 02 noiembrie 2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 de euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu şi a respins celelalte pretenţii ca nefondate.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamanţi şi de pârât, prin Decizia nr. 70 din 02 februarie 2011, a respins apelul reclamanţilor; a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată, pentru motivele ce urmează:
Tribunalul a expus în mod clar şi precis argumentele de fapt şi de drept care au condus la soluţia admiterii în parte a acţiunii, respectiv faptul că împotriva autorilor reclamanţilor a fost aplicată o măsură administrativă întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, care atrage incidenţa prevederilor art. 3 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar şi că aceasta a avut drept efect o limitare excesivă a drepturilor fundamentale ale omului, din perspectiva căreia trebuie privit prejudiciul moral invocat de titularii cererii.
Au fost, deci, expuse motivele care au format instanţei convingerea, iar eventuala lipsă a unui răspuns detaliat la toate argumentele reclamanţilor nu poate conduce la concluzia nerespectării prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi la cea a nulităţii hotărârii atacate, conform art. 105 alin. (2) din acelaşi Cod.
Referitor la respectarea limitelor judecăţii se constată că în raport de dispozitivul hotărârii şi de considerentele care întemeiază soluţia din acest dispozitiv, tribunalul a soluţionat acţiunea cu respectarea principiului disponibilităţii, în sensul că a examinat îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea daunelor care să acopere prejudiciul suferit prin stabilirea domiciliului forţat al părinţilor lor. Asupra criticilor referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, formulate atât de reclamanţi, cât şi de pârât, care pun în discuţie şi problema încetării efectelor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a exercitării controlului de constituţionalitate în cadrul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, instanţa a reţinut că, începând cu anul 1990, legiuitorul român a adoptat o serie de acte normative ce au avut drept scop recunoaşterea de către Statul Român - după 22 Decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic - a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum şi asumarea şi atenuarea acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane ce au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele emise în timpul regimului totalitar, crearea cadrului legal vizând repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituită prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu al părinţilor acestora începând cu data de 24 aprilie 1952, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamanţilor.
În aceste condiţii, pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii în cauză nu poate fi reţinută ca întemeiată deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât în forma sa iniţială, cât şi după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
Nu prezintă relevanţă în aprecierea îndreptăţirii reclamanţilor la acordarea despăgubirilor pretinse prin acţiune împrejurarea că autorii acestora nu au beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 deoarece, pe de o parte, ea nu este imputabilă statului român, iar pe de altă parte, pentru că reclamanţii nu au dovedit producerea unui prejudiciu moral în persoana lor, ca şi consecinţă a dislocării părinţilor.
În susţinerea pretenţiei de despăgubire dedusă judecăţii în cauză nu poate fi invocată nici dobândirea de către reclamanţi, prin adoptarea Legii nr. 221/2009 - cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) - a unei ";speranţe legitime"; în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral şi că această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale menţionate.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost înlăturate nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu au fost abrogate de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant - ci şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, ori în această situaţie nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă a devenit iluzorie. O astfel de soluţie este, de altfel, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008; Cauza Slavenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun şi că statul dispune de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, dar şi faptul că este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, criticând decizia pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece motivele de apel referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 265 pct. 5 şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ. au fost greşit soluţionate.
Şi fondul cauzei a fost greşit soluţionat, deoarece pârâtul nu a criticat cuantumul daunelor acordate, iar cu privire la respingerea acţiunii, instanţa expune consideraţii teoretice, lipsind de eficienţă actul normativ incident în cauză, Legea nr. 221/2009.
Prin stabilirea forţată a domiciliului, recurenţii au suferit un prejudiciu grav ce trebuie reparat integral.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie, în fapt, o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Dat fiind soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză urmare a deciziei Curţii Constituţionale şi a recursului în interesul Legii nr. 12/2011, pronunţarea asupra criticilor ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 265 pct. 5 C. proc. civ. apar a fi inutil de analizat.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.P., P.G. şi P.E. împotriva Deciziei nr. 70/C din 2 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 322/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3234/2012. Civil → |
|---|
