ICCJ. Decizia nr. 3297/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 914 din 04 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis în parte, întemeiat pe disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009, acțiunea civilă înaintată de reclamanta K.M., domiciliată în județul Satu Mare, în reprezentarea def. K. (K.) G. (dec. 02 martie 1945, K., fosta U.R.S.S.), împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul București, str. A., sector 5, și în consecință:
S-a constatat întemeiat pe disp. art. 4 alin. (2), rap. la art. 1 alin. (3) din legea de mai sus, caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S., ulterior survenind decesul acestuia în lagărul de prizonieri din localitatea K., fosta U.R.S.S., la data de 02 martie 1945.
A fost obligat pârâtul, întemeiat pe disp. art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplic. disp. art. 5 alin. (4) din același act normativ, să plătească reclamantei suma de 100.000 euro, echivalent în RON la data efectivă a plății, pretenții reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a măsurii administrative de mai sus.
S-au respins restul pretențiilor formulate de reclamantă.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că după cum rezultă din cuprinsul certificatului de deces nr. X și din adeverințele nr. X/08 mai 2006 a Primăriei com. Cămin și nr. Y/08 mai 2006 și nr. Z/11 mai 2010 ale Parohiei Romano-Catolice Cămin, județul Satu Mare, coroborat cu adresa nr. 20339/04 martie 1944 eliberată de Ministerul de Interne Ungar privind schimbarea pe cale administrativă a numelui acestuia din K. în K., tatăl reclamantei a fost constituit în prizonier la data de 03 ianuarie 1945 și transportat în lagărul din localitatea Kusret, pe teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data de 02 martie 1945.
Instanța a mai reținut că, potrivit celor rezultate din actele de stare civilă ale reclamantei aceasta din urmă s-a născut ulterior decesului tatălui său, practic nemaiavând posibilitatea să-l cunoască niciodată.
Față de această stare de fapt și raportat la temeiul juridic invocat de către reclamantă, instanța de judecată a reținut, ca un prim aspect, că în ce privește calitatea procesuală activă pentru promovarea unei acțiuni în despăgubiri întemeiate pe disp. Legii nr. 221/2009, o atare calitate justifică, conform art. 5 alin. (1) din lege, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei rezultând calitatea reclamantei de fiică a persoanei victimă a măsurii administrative cu caracter politic.
în circumscrierea caracterului politic al măsurii administrative luate față de antecesorul reclamantei, în speță efectuarea prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. urmată de decesul acestuia, instanța reține că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, "constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu", dacă s-a întemeiat pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în cuprinsul art. 3 lit. a) - f) din lege. Pe de altă parte, disp. art. 4 alin. (3) prevăd că "persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele de la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora", stabilindu-se că disp. art. 1 alin. (3) din lege se aplică în mod corespunzător.
Tocmai datorită trimiterii la disp. art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța a apreciat că în speță caracterul politic al unei măsuri administrative (definite conform art. 3 din lege) rezultă, în situația acestor "alte măsuri", din referirea expresă a legiuitorului la scopurile reglementate prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive.
Pe cale de consecință instanța a constatat că, de principiu, măsura administrativă constând în efectuarea prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înțelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat și cu disp. art. 1 alin. (2) lit. a) și b) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
în speță, instanța a mai reținut că, în ce privește măsura luată față de antecesorul reclamantei, caracterul abuziv și politic al acesteia rezultă și din perspectiva Decretului-lege nr. 118/1990.
Sub aspectul competenței materiale și teritoriale a instanțelor de judecată în a soluționa pricina s-au reținut disp. art. 4 alin. (2) raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora instanța competentă este secția civilă a tribunalului în circumscripția căreia domiciliază persoana interesată. O asemenea interpretare este în concordanță și cu competența materială și teritorială stabilită de întreg ansamblul legislativ realizat în materie reparatorie în dreptul nostru național.
Referitor la legitimarea procesuală pasivă în cauză s-a reținut că aceasta revine Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Asupra modalității concrete de reparare a prejudiciului cauzat antecesorului reclamantei prin adoptarea măsurii de mai sus, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și din această perspectivă a găsit acțiunea formulată în prezentul dosar ca fiind întemeiată.
în ce privește însă cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamantă, instanța a reținut în primul rând că, față de natura juridică a daunelor morale, acestea decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse în cauză. Altfel spus - și reținând un raționament judiciar similar, exprimat însă în privința încălcării unui drept fundamental garantat prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele Adiționale la aceasta - prejudiciul moral presupune repararea "stărilor de neliniște, de disconfort și de incertitudine ce rezultă din acea încălcare" (Hotărârea nr. 6 aprilie 2001, Comingersoll împotriva Portugaliei).
Cu atât mai mult acest prejudiciu afectiv s-a impus a fi reținut în cauză, față de consecința extrem de gravă produsă de această măsură administrativă, consecință constând în decesul antecesorului reclamantei survenit pe teritoriul unui stat străin în urma deportării, determinând prin aceasta, pe lângă suferința de ordin afectiv, și o tulburare semnificativă a condițiilor de existență, inclusiv pe plan material. Agravarea suferinței intervenite în plan moral s-a produs totodată și prin faptul că, ulterior survenirii decesului, familia celui în cauză a fost nevoită să întreprindă întreg ansamblul de demersuri administrative și judiciare în vederea clarificării situației juridice, în speță a constatării pe cale judecătorească a decesului astfel survenit.
în al doilea rând, adeseori prejudiciul suferit de titularul cererii comportă elemente indisociabile ce nu permit un calcul exact al cuantumului său, indiferent dacă este vorba despre un prejudiciu material sau, mai ales, atunci când poartă asupra unui prejudiciu moral. într-o asemenea situație instanța a realizat o apreciere globală, în echitate, cu respectarea însă a principiilor generale și, în măsura în care există, a reglementărilor speciale în materie.
Din această perspectivă rezultă că, în principiu, rolul instanței de judecată în această privință se circumscrie la acordarea pe seama victimei a unei satisfacții echitabile.
în vederea realizării acestui deziderat, o primă reparație s-a realizat prin însăși recunoașterea, în cadrul prezentei hotărâri, a caracterului politic, abuziv, al măsurii luate față de antecesorul reclamantei. Fără îndoială că în trecut, pe perioada deportării pe teritoriul fostei U.R.S.S. a antecesorului reclamantei, urmată de decesul acestuia din urmă, reclamanta personal și familia acesteia au resimțit o stare acută de suferință și anxietate, însă considerăm că problema esențială supusă discuției în cauză (iar într-o abordare mai largă, în privința întregii sfere de aplicare a Legii nr. 221/2009) o constituie nerecunoașterea juridică a caracterului abuziv, politic, al măsurii administrative în cauză și a consecințelor grave produse de aceasta. O asemenea orientare este de altfel conformă și cu jurisprudența în materie a instanțelor de drept internațional, în speță Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prin raportare la art. 20 din Constituția României revizuită), putând exemplifica prin Hotărârea din 11 iulie 2002, Christine Goodwin împotriva Marii Britanii, ori prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, Muller împotriva Germaniei.
Totuși, instanța a mai apreciat că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, numai constatarea caracterului politic al măsurii administrative, prin ea însăși, nu este în măsură să asigure o reparație completă a prejudiciului moral încercat de antecesorul reclamantei. în egală măsură, s-a reținut că dreptul la repararea prejudiciului moral încercat are, în acest context și un conținut patrimonial, precum și împrejurarea că acesta este susceptibil de a fi transmis pe cale succesorală moștenitorilor legali în condițiile limitative instituite prin disp.art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, instanța a apreciat că reclamanta personal este îndreptățită și la acordarea unor măsuri reparatorii de natură pecuniară.
S-a impus însă a se reține, pe de altă parte, că daunele morale, de principiu, trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă.
Din această perspectivă instanța a mai reținut că din punct de vedere al reparației la care este îndreptățită reclamanta și având în vedere că circumstanțele concrete ale cauzei fac imposibilă o reparație în natură, chiar și cu titlu parțial, iar în privința indemnizării, că aceasta din urmă este susceptibilă a fi acordată fie sub forma unui capital, plătibil o singură dată, fie sub forma unei rente, plătibile periodic, cu posibilitatea reevaluării în ipoteza în care prejudiciul se agravează în timp.
în determinarea modalității de acordare a indemnizației de mai sus, reținând în acest sens și opțiunea exprimată de către reclamantă în cuprinsul cererii introductive, iar instanța apreciind la rândul său că modalitatea de acordare a acestora sub forma unui capital se prezintă a fi mai adecvată și în concordanță cu scopul urmărit de legiuitor, a avut în vedere un cuantum total al pretențiilor, plătibil o singură dată.
Referitor la stabilirea nivelului maxim al cestei indemnizații instanța a reținut că, de principiu, acordarea unei sume bănești nu poate compensa durerea provocată de moartea unei ființe apropiate. Această apreciere nu a putut însă conduce la soluția de respingere a pretențiilor formulate, întrucât ar conduce la minimalizarea valorii vieții umane. Având în vedere că în speță decesul antecesorului reclamantei a fost determinat tocmai de măsura administrativă cu caracter politic în cauză, coroborat cu scopul declarat și urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009, instanța a apreciat cererea reclamantei ca fiind întemeiată în parte, sub aspectul cuantumului pretențiilor solicitate.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare cât și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare iar prin Decizia civilă nr. 132 din 3 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, s-au admis apelurile, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de apel în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantei la 10.000 euro de la 100.000 euro.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:
în mod corect, a admis instanța de fond în parte acțiunea civilă formulată de reclamantă, în calitate de succesoare a defunctului K. (K.) G., în privința căruia s-a luat măsura administrativă a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S., survenind și decesul acestuia în lagărul de prizonieri la data de 02 martie 1945, măsură care are caracter politic prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Este adevărat că această măsură luată împotriva antecesorului reclamantei nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative și că, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 se constată că deportarea, prizonieratul satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 "constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu". în conținutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și prizonieratul, în condițiile în care art. 5 alin. (4) din lege precizează că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din această lege face referire expresă la situația persoanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Așadar din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.
De asemenea răspunderea statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Acest act normativ sus-menționat are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.
Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Instanța consideră însă că, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, altfel aducându-se atingere inclusiv dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, părțile neputând fi puse în situația de-a suporta modificări ale legislației care la data promovării litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri, având astfel o speranță legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei Convenții.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
în consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel se încalcă implicit art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu contravine acestui drept.
S-a mai reținut că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, parag. 81).
Concluzionăm prin aceea că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, și prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituțional art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 s-a reținut că, principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție adoptat în anul 2000, iar art. 1 al aceluiași Protocol prevede că "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Thorne vs The United Kingdom, pronunțată în 2009.
Având în vedere cele de mai sus, se apreciază că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Este de menționat faptul că, până la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, pe rolul instanțelor din raza Curții de Apel Oradea s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanților în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Sunt însă fondate criticile privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, instanța de fond cuantificând în mod greșit despăgubirile cuvenite acesteia, având în vedere că daunele acordate de prima instanță sunt excesive, iar în acest context este de reținut că antecesorul reclamantei a decedat sub durata măsurii de prizonierat luate împotriva sa, decesul acestuia survenind în U.R.S.S. în ziua de 02 martie 1945.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare solicitându-se modificarea ei în sensul admiterii apelului în totalitate și schimbării în totalitate a hotărârii instanței de apel în sensul respingerii acțiunii.
Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei, susținându-se greșita interpretare și aplicare a legii raportat la dispozițiunile Legii nr. 221/2009 și ale O.U.G. nr. 214/2003 nu are un caracter de complinire, cu atât mai mult cu cât modalitatea de reparare a prejudiciului se referă la condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate începând cu perioada 6 martie 19445.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele:
Este real că antecesorul reclamantei a fost prizonier în lagărul din fosta U.R.S.S. - localitatea Kusret începând cu 3 ianuarie 1945, decedând la 2 martie 1945.
în speță însă, indiferent de traumele suferite de autor, în perioada în care a fost supus acestei măsuri de prizonierat, reclamanta nu poate beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pe care și-a întemeiat acțiunea pentru fapta generatoare de prejudicii, întrucât se situează în afara cadrului special și limitativ prevăzut de dispozițiile legii sus evocate.
în cauză însă măsura este anterioară datei de 6 martie 1965 și de altfel nu are natura unei condamnări cu caracter politic desemnată de art. 1 alin. (2) și art. 2 al Legii nr. 221/2009.
Pentru ca măsura să determine acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale, este necesar și obligatoriu ca ea să fi avut caracter politic în sensul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Cum măsura prizonieratului a antecesorului reclamantei este situată anterior perioadei de referință a Legii nr. 221/2009, 3 ianuarie 1945, și de către alte autorități decât cele ale căror decizii sunt considerate de Legea nr. 221/2009 a fi generatoare de despăgubiri, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 și nici ale art. 2 din O.U.G. nr. 214/1994.
Ca atare nefiind incidente dispozițiile legale sus evocate, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, motiv pentru care în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a admis recursul pârâtului, s-a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a fost schimbată în tot Sentința nr. 914 din 14 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare în sensul respingerii acțiunii reclamantei, fiind păstrate celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3300/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3298/2012. Civil → |
|---|
