ICCJ. Decizia nr. 3298/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta W.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat instanței să constate caracterul politic al deportării tatălui său, A.F., în fosta U.R.S.S. pentru munci de război și să oblige pârâtul la despăgubiri morale în cuantum de 10.000 euro.
în motivarea acțiunii, invocând Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că la data de 24 ianuarie 1945, A.F., tatăl său, a fost ridicat din localitatea Tomnatic, de către Postul de Jandarmi Tomnatic, și predat comisariatului sovietic, pentru a fi dus la muncă în U.R.S.S., unde a rămas internat în colonia de muncă până la data de 15 februarie 1946.
în toată această perioadă a muncit în condiții foarte grele, care i-au pus viața în pericol, fiind bolnav, cu urmări pentru tot restul vieții.
în prezent, A.F. este decedat (23 aprilie 1990).
Prin Sentința civilă nr. 2715 din 15 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanta W.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș.
în justificarea soluției, prima instanță a reținut că pentru a avea caracter politic, măsura administrativă trebuie să îndeplinească două condiții, respectiv: să fi fost luată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și să fi fost dispusă pentru fapte pentru săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
S-a avut în vedere că, potrivit susținerilor reclamantei, măsura dispusa împotriva autorului său a fost luată în perioada 24 ianuarie 1945 - 15 februarie 1946, neputând constitui deci o măsură administrativă care să aibă de drept un caracter politic potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, câtă vreme toate măsurile considerate de lege a avea de drept acest caracter sunt întemeiate pe acte normative ulterioare anului 1948, așa cum prevede art. 3 din Legea nr. 221/2009. O măsură dispusă în ianuarie 1945 nu putea avea la bază un act normativ din 1948 sau ulterior acestui an.
în consecință, instanța a reținut că, întrucât măsura dispusă împotriva antecesorului reclamantei a fost luată la 24 ianuarie 1945, nu se poate constata caracterul politic al acesteia în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, nemaifiind necesar a se analiza îndeplinirea celei de-a doua condiții, câtă vreme cele două condiții se cer a fi întrunite cumulativ.
împotriva Sentinței civile nr. 2715 din 15 octombrie 2010, a declarat apel în termenul legal reclamanta W.M. iar prin Decizia civilă nr. 810/A din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente:
în mod corect prima instanță a reținut că măsura deportării în U.R.S.S. nu se încadrează în art. 3 din Legea nr. 221/2009 și nu se poate constata caracterul politic al măsurii respective în sensul acestei legi.
Chiar dacă tatăl reclamantei W.M. a fost supus unei măsuri cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă cuprinsă în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
în realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României; Statul Român era considerat la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflat sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate.
în perioada cuprinsă între octombrie - noiembrie 1944 și ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă aflați pe teritoriul României, cu excepția bătrânilor și a copiilor, pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.
Prin urmare, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani (cetățeni români) a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate, care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța.
în consecință instanța de apel a reținut că măsura luată față de mama reclamantei, deși a avut un caracter politic, nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliții sau securități din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
în altă ordine de idei, a reținut instanța, și în situația în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamanta W.M., solicitând, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
în dezvoltarea criticilor formulate reclamanta a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât prezenta cauza se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 iar Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prev. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nu este aplicabilă cauzei de față.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin cererea introductivă de instanță reclamanta W.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat instanței să constate caracterul politic al deportării tatălui său, A.F., în fosta U.R.S.S. pentru munci de război și să oblige pârâtul la despăgubiri morale în cuantum de 10.000 euro motivat de faptul că la data de 24 ianuarie 1945, A.F., tatăl său, a fost ridicat din localitatea Tomnatic și predat comisariatului sovietic, pentru a fi dus la muncă în U.R.S.S., unde a rămas internat în colonia de muncă până la data de 15 februarie 1946.
Situația expusă, în opinia reclamantei se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
Este real că tatăl reclamantei W.M. a fost supus unei măsuri cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, însă tot atât de real este și faptul că această situație nu se circumscrie dispozițiilor exprese ale art. 1, 3 din Legea nr. 221/2009 raportat și la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Astfel, înalta Curte, constată că nu poate fi primită critica vizând constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei, deportat la muncă forțată în fosta U.R.S.S. și acordarea de despăgubiri morale pentru suferințele cauzate.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. în rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Având în vedere că măsura luată față de tatăl reclamantei, deși a avut un caracter politic, nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliții sau securități din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.
în consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei, sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.
Cum situația reclamantei nu se circumscrie reglementărilor Legii nr. 221/2009, atât instanța de apel cât și cea de fond au făcut o legală și corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
însă și în situația în care măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, cu referire la Decizia nr. 12 nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
în acest sens s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Astfel, din această perspectivă nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, și nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3297/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3296/2012. Civil → |
|---|
