ICCJ. Decizia nr. 3300/2012. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul Teleorman, secția civilă, prin Sentința civilă nr. nr. 256 din 15 noiembrie 2010, a admis acțiunea formulată de reclamanții N.I. și P.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților suma de 5.000 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
în cauză au fost administrate probatorii: sentința de condamnare, declarații martori, alte înscrisuri.
Din examinarea acestora, tribunalul a constatat că reclamanții sunt moștenitori de gradul I ai lui P.N., care a fost condamnat pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen., aceasta constituind de drept o condamnare cu caracter politic, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Prin condamnarea suferită de autorul lor, reclamanților li s-au încălcat drepturile fundamentale ale omului și le-au fost aduse atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, existența fizică, sănătatea și integritatea, cinstea, demnitatea, onoarea ca urmare a restrângerii posibilităților de a se bucura de viață și de a avea parte de satisfacții materiale și spirituale pe care tatăl lor le-ar fi putut acorda.
Toate acestea, presupun fără echivoc dreptul la reparații constând în daune morale, pe care tribunalul le-a apreciat la 5.000 euro, având în vedere art. 5 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, care prevede acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de 5.000 euro pentru soția/soțul și descendenții de gradul I.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 399 din 12 aprilie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, împotriva Sentinței civile nr. 256 din 15 noiembrie 2011 a Tribunalului Teleorman, în contradictoriu cu apelanții-reclamanți N.I. și P.M., și pe cale de consecință: a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți N.I. și P.M., împotriva aceleiași sentințe civile; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților suma de 80.000 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Autorul reclamanților, P.N., a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică prin Decizia nr. 97 din 07 iulie 1955 a Tribunalului Suprem al R.P.R., Colegiul Militar. A fost arestat la data de 22 august 1954 și a murit în Penitenciarul Văcărești la data de 20 octombrie 1962.
în raport de durata detenției (8 ani și două luni), precum și față de împrejurarea că cel condamnat a decedat în închisoare, Curtea a considerat că suma de 5.000 euro acordată fiilor, cu titlu de daune morale, este insuficientă. Condamnarea autorului reclamanților și executarea pedepsei în condițiile deja cunoscute ale penitenciarelor din timpul regimului comunist i-au produs acestuia suferințe morale și fizice, de natură să-i lezeze demnitatea, onoarea și sănătatea fizică. La stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea a avut în vedere că suferința îndurată de tatăl reclamanților a fost cu atât mai mare, în condițiile în care și-a aflat sfârșitul pe patul închisorii, fără a mai avea șansa de a-și revedea familia.
Consecințele condamnării s-au răsfrânt și asupra membrilor familiei, care au avut de suferit datorită pierderii sprijinului material și moral al tatălui, dar și sub aspectul imaginii și poziției în societate. în acest sens, martorii audiați la prima instanță (C.C. și C.I.) au arătat că reclamanții au fost împiedicați de organele statului și datorită situației financiare precare să urmeze studiile potrivit capacității lor, fiind catalogați ca "dușmani ai poporului". Casa în care locuiseră și terenul agricol au fost confiscate, fiind tolerați să locuiască într-o încăpere și să-și câștige existența din munca în agricultură la diferite persoane sau la C.A.P.
în raport de starea de fapt reținută, Curtea a apreciat fondată critica formulată de apelanții reclamanți, respectiv, nefondată critica pârâtului, privind întinderea despăgubirii acordate și, urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, în raport de argumentele de mai sus, va dispune obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 80.000 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale. La stabilirea acestei sume, Curtea a avut în vedere și împrejurarea că soția celui condamnat, P.G. (în prezent decedată), a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia s-a emis Hotărârea nr. 202/1993 privind indemnizația în cuantum de 10.000 RON lunar.
împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs: Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman și reclamanții: N.I. și P.M.
I. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, critică decizia atacată, ca fiind nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1), precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea Legii nr. 221/2009.
- Instanța de apel nu a precizat criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale reclamantei.
II. Reclamanții, N.I. și P.M. critică decizia atacată deoarece:
- Instanța de apel a arătat în motivarea sentinței că despăgubirile trebuie să acopere integral prejudiciul suferit, fără însă a face aplicarea acestui principiu la stabilirea despăgubirilor.
- Suma de 80.000 euro nu este suficientă pentru a acoperi prejudiciul încercat moral de reclamanți.
Recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman este fondat pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât aceasta în mod greșit a respins apelul Statului Român menținând obligația la plata sumei de 80.000 euro.
Astfel, se susține că motivarea instanței cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor apelanților reclamanți, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil este criticabilă.
în acest context, apreciază recurentul pârât, greșit s-a considerat că s-a produs o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea Constituțională, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitiva, nu se poate reține existența unui drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară.
în acest sens se susține faptul că principiul neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.
în consecință, susține recurentul pârât, instanța de apel în mod greșit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nemaiputând fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate.
în aceeași idee, se susține că urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, se impunea respingerea apelului precum și a acțiunii reclamanților, ca nefondată.
S-a mai susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul speranței legitime în ceea ce privește dreptul de creanța, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Astfel s-a arătat că nu se poate reține existența unei "speranțe legitime" a reclamanților la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale.
Așadar având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale trimiterile la această normă au rămas fără obiect.
în subsidiar, recurentul pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța de apel.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți și va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, pentru considerentele care vor fi prezentate.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice este fondat în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casare și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de Apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Teleorman, pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Față de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Teleorman, întrucât sunt subsidiare incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.
în ceea ce privește recursul declarat de reclamanți, în raport de dezlegarea dată recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, analiza criticilor formulate de reclamanți privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. ;
în consecință, înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va admite apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman împotriva Sentinței nr. 256 din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Totodată, a respins, ca nefondat, recursul reclamanților reclamanții N.I. și P.M.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3302/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3297/2012. Civil → |
|---|
