ICCJ. Decizia nr. 3294/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanții S.M.D. și P.E. (fostă S.) au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, și au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit datorită condamnării lui S.L. la 17 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică.
în motivarea acțiunii, au arătat că tatăl/respectiv soțul lor a fost condamnat la pedeapsa respectivă prin Sentința nr. 1839/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.
Calvarul, au arătat reclamanții, a început din 1954, când S.L. a fost arestat, și a durat 8 ani și 8 luni până în anul 1962.
S.L. a executat pedeapsa în cele mai îngrozitoare penitenciare (Aiud, Gherla, Jilava), unde a fost bătut, înfometat, ținut în lanțuri într-o celulă îngustă.
în tot acest timp a suferit și familia, care și-a pierdut și locuința.
în drept, reclamanții au invocat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin Sentința civilă nr. 184 din 11 martie 2010, Tribunalul Arad a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții S.M.D. și P.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant suma de 220.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale.
A obligat pârâtul și la cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 RON.
în justificarea soluției, prima instanță a reținut că prin Sentința nr. 1839 din 18 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, soțul reclamantei, S.L., a fost condamnat la 17 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, potrivit art. 209 Partea a III-a C. pen., deoarece a avut manifestări dușmănoase împotriva regimului și a preconizat schimbarea regimului, manifestându-și nemulțumirea față de măsurile luate de partid.
Prin Decizia nr. 8 din 18 noiembrie 1958 a Tribunalului Suprem Colegiul Militar, a fost respins recursul condamnatului și a fost menținută pedeapsa aplicată.
Autorul reclamanților a executat în totalitate 8 ani și 8 luni închisoare în perioada 6 februarie 1954 - 3 octombrie 1962 fiind grațiat restul pedepsei prin Decretul nr. 772/1962 al Consiliului de Stat al R.P.R.
în perioada detenției soțului său, reclamanta, care avea 22 ani și un copil mic, au trăit în mizerie, fiind considerați trădători de țară. Reclamanta nu a putut să se angajeze, singura soluție fiind de a divorța, deși nu a dorit acest lucru. Reclamanta a fost dată afară din casă, fiind nevoită să se mute în localitatea Caporal Alexa la părinții ei, unde a locuit timp de 9 ani cu copilul (reclamantul), pe care soțul ei l-a cunoscut numai în momentul eliberării.
La stabilirea despăgubirii acordate pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile obiective au fost avute în vedere și cele bazate pe calitățile personale și profesionale ale judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporționalității daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză.
Prin Decizia civilă nr. 806/A din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamanții S.M.D. și P.E.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele:
Reclamanții nu trebuie să facă dovada caracterului politic al condamnării autorului lor, caracterul fiind conferit prin lege, respectiv prin art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Motivul pentru care însă reclamanții nu pot beneficia de despăgubirile morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
în fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
S-a reținut că în cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.nr. 761/15.11.2010, termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților, și-a încetat efectele juridice.
Or, inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu s-a putut reține nici că aceștia aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
în cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanții pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții au arătat că datorita lacunelor legislative privind Legea nr. 221/2009, act normativ care se referă la condamnările cu caracter politic, văzând Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care se admite excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 2000, calificând aceasta Deciziei drept una abuzivă, se impune analiza cauzei cu invocarea ca temei de drept a dispozițiile dreptului comunitar care au prioritate față de legile interne ale Statului Roman.
Apreciază recurenții reclamanți că au fost încălcate prevederile ar. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului respectiv, dreptul la un proces echitabil, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.
Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Referitor la noțiunea de "bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. nr. 189/19.03.2007).
în mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
în jurisprudența instanței europene s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de "speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurenți au fost nefondate, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3296/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3288/2012. Civil → |
|---|
