ICCJ. Decizia nr. 3422/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamantul D.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat să fie obligat la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
în motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că a fost dislocat din comuna Lovrin, județul Timiș, în comuna Răchitoasa, județul Ialomița împreună cu familia în anul 1951, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, această măsură fiind ridicată la data de 27 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955, perioadă în care s-a confruntat cu multiple privațiuni care i-au alterat starea de sănătate, totodată fiind supus la traume de natură psihică, astfel că este îndreptățit să pretindă daune morale în temeiul legii.
Prin Sentința civilă nr. 1652 din 1 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamantului i-a fost fixat domiciliu obligatoriu într-o localitate din județul Ialomița, în intervalul 1951 - 1955, măsura deportării fiind ridicată în baza Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955.
Tribunalul a avut în vedere că, prin luarea acestei măsuri de deportare au fost încălcate drepturi cu caracter nepatrimonial ce sunt garantate de Constituție, motiv pentru care reclamantul este îndreptățit să pretindă acordarea de daune morale date fiind traumele de natură fizică și psihică pe care le-a suferit în toată perioada cât a subzistat măsura dislocării din localitatea de domiciliu, cât și ulterior.
în ceea ce privește prejudiciul moral, s-a apreciat nu există un criteriu fix pentru cuantificarea acestuia, tribunalul reținând pe lângă durata măsurii de deportare și împrejurarea că reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului nr. 118/1990.
Prin Decizia civilă nr. 499 A din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public, iar sentința schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii.
Pentru a decide astfel, instanța de apel, într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente față de speța concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra temeiului juridic al cererii introductive, precum și cu o prezentare a jurisprudenței relevante în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, a conchis că, în urma Deciziei nr. 1358/2010 dată de Curtea Constituțională, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice, iar reclamantul nu avea anterior deciziei Curții Constituționale "o speranță legitimă" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei pronunțată de instanța de apel și menținerea sentinței de fond.
Consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009 în forma în vigoare la data introducerii acțiunii. Descrie o succesiune a faptelor și a repercusiunilor pe care reclamantul și familia acestuia le-au suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic.
Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale nu se aplică cauzei de față, întrucât prin aceasta a fost declarată neconstituțională plafonarea daunelor morale acordate prin O.U.G. nr. 62/2010.
Instanța de fond a făcut o corectă interpretare a prevederilor Legii nr. 221/2009 și a respectat spiritul și scopul urmărit de legiuitor la emiterea acesteia, reținând în mod justificat că sunt îndreptățite la despăgubiri morale și persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Față de cele ce preced, criticile reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul a fost respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3425/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3420/2012. Civil → |
|---|
