ICCJ. Decizia nr. 3449/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3449/2012
Dosar nr. 8889/100/2006
Şedinţa publică din 18 septembrie 2012
Prin Sentinţa civilă nr. 2211 din 5 iulie 2010 a Tribunalului Maramureş s-a respins acţiunea precizată promovată de reclamanta SC T.Ş. SRL Baia Sprie în contradictoriu cu pârâta SC Î.M.I. Baia Mare. S-a admis în parte cererea reconvenţională promovată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta şi în consecinţă, aceasta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 85.487,39 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate cu penalităţi de 1% pe zi de întârziere începând cu data pronunţării sentinţei şi până la achitare. Totodată s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 7.532,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 31 martie 2006 a fost încheiat Contractul de execuţie nr. 855/2006 între reclamanta SC T.Ş. SRL în calitate de beneficiar şi pârâta SC Î.M.I. SA în calitate de executant, având ca obiect lucrări în construcţie pentru obiectivul „Amenajare Acumulare Permanentă Şuior".
Cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor pentru nefinalizarea obiectivului în termen a fost respinsă reţinându-se culpa comună a părţilor, prin aceea că reclamanta nu a asigurat căile de acces la obiectiv şi nici nu a fost prevăzut un grafic de lucrări semnat de ambele părţi în sensul celor prevăzute la art. V din contract.
S-a mai reţinut că, printr-o altă hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată între aceleaşi părţi s-a stabilit că eventuala neconcordanţă privind lungimea drumului tehnologic rezultată din consemnările efectuate în documentele licitaţiei şi starea faptică reală din teren, privind lungimea drumului tehnologic, nu poate constitui doi prin reticenţă, respectiv o cauză de nulitate a convenţiei în sensul dispoziţiilor art. 960 C. civ., însă această împrejurare poate constitui o cauză care l-au împiedicat pe constructor de a continua lucrările, respectiv de a-şi îndeplini întocmai şi la timp obligaţiile asumate faţă de beneficiar.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională s-a reţinut că, din cuprinsul lucrării de expertiză, lucrările executate de pârâtă se ridică la suma de 185.789,11 RON inclusiv TVA, prin Ordinul de plată nr. 330 din 23 mai 2008 reclamanta achitând pârâtei suma de 100.301,72 RON, rămânând o diferenţă neachitată de 85.487,39 RON. În acest sens s-a reţinut că, indiferent de sorgintea rezilierii, aceasta nu înseamnă că lucrările executate nu trebuie a fi achitate, neexistând o astfel de sancţiune în cazul rezilierii unilaterale a contractului.
Cu privire la cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata penalităţilor contractuale s-a reţinut, pe de o parte, faptul că pârâta nu a prezentat modalitatea lor de calcul, iar pe de altă parte, expertul a reţinut faptul că între cele două părţi nu s-a întocmit un grafic cu lucrările care se vor realiza pe stadii fizice şi plăţile ce se vor achita de către beneficiar pe stadii fizice, situaţie în care instanţa a apreciat că momentul de la care acestea sunt datorate este cel al pronunţării sentinţei, urmând a fi calculate până la data achitării efective a debitului.
În baza art. 274 şi art. 276 C. proc. civ. reclamanta a fost obligată să-i plătească pârâtei suma de 7.532,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorar de avocat, onorar expert şi taxă judiciară de timbru, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta SC T.Ş. SRL a declarat apel care a fost admis prin Decizia nr. 186 din 7 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, în sensul diminuării cuantumului penalităţilor la care reclamanta a fost obligată în limita debitului principal, respectiv 85.487,39 RON, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei. Au fost compensate cheltuielile de judecată, iar apelanta a fost obligată să-i achite intimatei diferenţa rămasă după compensare în sumă de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut, cu privire la acţiunea principală, că suma pretinsă de apelantă reprezintă penalităţi de întârziere pentru nefinalizarea lucrărilor la termen, calculate conform clauzei contractuale de la punctul V din contract, însă aceasta nu a probat în niciun fel culpa intimatei în nerespectarea termenului de începere a lucrărilor, astfel că întârzierea îi este imputabilă apelantei.
Analizând probele administrate şi făcând aplicarea prevederilor art. 970 alin. (2) C. civ. Curtea a reţinut că pârâtei nu i s-au pus la dispoziţie căi de acces adecvate spre şantier pentru a se putea servi de utilajele moderne de preparare a betonului care au fost avute în vedere în caietul de sarcini.
S-a reţinut, de asemenea, că orice contract are putere de lege atâta vreme cât buna-credinţă a părţilor şi utilitatea lui pentru ele sunt şi rămân prezumate. În momentul în care pe bază de probe prezumţia este înlăturată şi se constată că buna-credinţă a uneia dintre ele nu mai subzistă, executarea contractului nu îşi mai dovedeşte nicio utilitate pentru cealaltă parte.
Aplicând acest principiu la cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că pârâta s-a obligat să execute pe seama apelantei „Amenajarea acumulare permanentă Şuior judeţul Maramureş" în condiţiile specificate în caietul de sarcini, urmând să încaseze drept contraprestaţie suma de 337.148,65 RON plus TVA.
În condiţiile în care transportul materialelor de construcţii a fost îngreunat din cauza lipsei căilor de acces pe o distanţă mult mai mare decât 200 m cât se menţionase în caietul de sarcini (dovedindu-se că în realitate s-ar fi impus amenajarea unui drum tehnologic pe aproximativ 1.000 m) continuarea executării convenţiei devenea excesiv de oneroasă pentru pârâtă.
Prin urmare finalizarea lucrărilor devenea prejudiciabilă pentru pârâtă deoarece nu s-ar fi încadrat în cheltuielile preconizate şi risca să nu mai obţină niciun avantaj patrimonial din perfectarea acestui contract, ceea ce nu este de admis într-un contract cu titlu oneros şi comutativ.
Împrejurarea că pârâta a acceptat iniţial să execute o parte din lucrări în condiţii mult mai dificile decât cele avute în vedere la momentul contractării nu o împiedica să-şi reconsidere poziţia în momentul în care ruperea echilibrului contractual devenea iminentă.
Buna-credinţă în executarea contractului este prevăzută în art. 970 alin. (1) C. civ. şi incumbă atât debitorului cât şi creditorului.
Curtea a opinat că reclamanta, în calitate de creditoare nu a acţionat cu bună-credinţă nici în faza precontractuală şi nici pe perioada derulării contractului, urmărind expunerea pârâtei la un prejudiciu iminent care ar fi decurs din continuarea executării contractului în termenii iniţiali.
Curtea a conchis că refuzul pârâtei de a continua lucrările angajate în contextul modificării substanţiale a condiţiilor în care a contractat cu reclamanta este unul justificat, fiind îndeplinite cerinţele excepţiei de neexecutare a contractului. Refuzul pârâtei de a continua lucrările a preîntâmpinat un dezechilibru contractual contrar exigenţelor bunei-credinţe.
Ca atare, declaraţia reclamantei de reziliere unilaterală a contractului nu este aptă să producă efecte juridice în absenţa culpei exclusive a pârâtei în nerespectarea graficului de execuţie a lucrărilor, iar daunele moratorii sub forma penalităţilor de întârziere sunt paralizate prin invocarea cu succes a excepţiei de neexecutare a contractului.
În ce priveşte cererea reconvenţională, Curtea a reţinut că, deşi reclamanta a contestat realitatea unor lucrări şi implicit sumele datorate cu titlu de diferenţă de preţ, totuşi aceasta nu a solicitat o nouă expertiză, care, având în vedere principiul disponibilităţii, nici nu a fost dispusă din oficiu.
În privinţa cuantumului penalităţilor acordate de prima instanţă, s-a dat eficienţă prevederilor Legii nr. 469/2002, în vigoare la momentul încheierii contractului, act normativ care limita cuantumul penalităţilor la debitul principal în lipsă de clauză expresă contrară. Întrucât în Contractul nr. 855/2006, încheiat între părţile litigante, nu exista o clauză care să permită ca valoarea penalităţilor să depăşească valoarea debitului la care au fost calculate, s-a reţinut că hotărârea apelantă a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002.
În temeiul prevederilor art. 276 C. proc. civ., având în vedere că apărările apelantei au fost primite doar în parte, Curtea a dispus compensarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata apelului, după ce, în prealabil a procedat la micşorarea onorariului intimatei conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 12.400 RON la 6.000 RON considerând că raportat la stadiul procesual în care se află cauza şi durata procedurii în faţa instanţei de apel, suportarea de către reclamantă a unor cheltuieli cu plata onorariului avocatului de către partea adversă de 6.000 RON apare echitabilă şi suficientă.
Întrucât criticile apelantei au fost considerate întemeiate doar în parte şi nu au vizat întinderea pretenţiilor sale care au generat obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, Curtea a stabilit în sarcina intimatei obligaţia de suporta suma de 1.000 RON din onorariul plătit de apelantă, astfel că, în urma compensării celor două sume acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel apelanta a fost obligată să-i plătească intimatei diferenţa rămasă după compensare în sumă de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
Împotriva deciziei reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat modificarea acesteia şi în consecinţă, admiterea acţiunii principale şi respingerea cererii reconvenţionale, iar în subsidiar, admiterea în parte a cererii reconvenţionale, pentru suma de 55.823,23 RON.
În drept, cererea de recurs s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Criticile reclamantei vizează încălcarea dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., interpretarea eronată a unor hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în legătură cu dreptul pârâtei de a refuza executarea contractului pentru lipsa căilor de acces, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 140 din C. fisc. privind cota standard de TVA.
În motivarea recursului recurenta susţine că instanţa de apel a procedat nelegal la modificarea clauzelor contractuale prin interpretarea acestora într-un mod care să ducă la concluzia că reclamanta a urmărit din faza precontractuală expunerea pârâtei la un prejudiciu iminent acţionând cu rea-credinţă, afirmaţii despre care recurenta susţine că sunt contrazise de probele administrate.
Se arată că prima modificare a clauzelor contractuale vizează reţinerea culpei reclamantei pentru preluarea cu o întârziere de 22 zile a şantierului de către pârâtă şi respectiv începerea cu întârziere a lucrărilor.
În legătură cu aceasta, recurenta arată că, analiza acestei întârzieri nu prezintă relevanţă câtă vreme, prin acţiunea introductivă a solicitat a se avea în vedere la calculul penalităţilor data de 14 august 2006, când pârâta a părăsit efectiv şantierul.
A doua modificare a clauzelor contractuale vizează introducerea unei clauze inexistente de către instanţa de apel, în sensul existenţei obligaţiei reclamantei de a asigura un drum suplimentar de acces la şantierul lucrării care a făcut obiectul contractului.
Sub acest aspect se arată că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 970 alin. (2) C. civ.
De asemenea, recurenta invocă existenţa autorităţii lucrului judecat cu privire la modul de interpretare a culpei contractuale stabilite prin Sentinţa civilă nr. 3406/2007, irevocabilă.
Astfel, în considerentele acestei hotărâri sunt respinse susţinerile pârâtei, stabilindu-se irevocabil că aceasta nu poate invoca lipsa căilor de acces pentru anularea contractului.
Recurenta susţine de asemenea că, din perspectiva dispoziţiilor Codului fiscal, instanţa de apel a săvârşit o eroare prin aceea că, prin obligarea sa la penalităţi calculate asupra unei sume care include şi TVA s-a modificat în realitate cota standard de TVA.
Prin întâmpinarea înregistrată la 10 septembrie 2012 fila 13, 14 intimata SC Î.M.I. SA Baia Mare a solicitat să se constate nulitatea recursului în raport de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Asupra excepţiei nulităţii recursului, Înalta Curte s-a pronunţat în sensul respingerii, conform încheierii din 18 septembrie 2012.
Analizând recursul din prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Litigiul dintre părţi a fost generat de executarea Contractului nr. 855 din 31 martie 2006 care a avut ca obiect efectuarea de către pârâta SC Î.M.I. SA a lucrărilor de construire pentru „Amenajarea acumulare permanentă Şuior judeţul Maramureş", în beneficiul reclamantei SC T.Ş. SRL, pentru preţul de 337.148,65 RON plus TVA.
Prin acţiunea principală reclamanta a pretins penalităţi de întârziere pentru nefinalizarea de către pârâtă a lucrărilor la termen, calculate conform clauzei contractuale de la punctul V din contract, iar pârâta a solicitat pe cale reconvenţională obligarea reclamantei la diferenţa de preţ datorată pentru lucrările executate, cu penalităţile de întârziere aferente.
Din examinarea criticilor formulate prin memoriul de recurs reiese că acestea se încadrează la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia modificarea hotărârii se poate dispune când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurenta a invocat încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 C. civ. însă reţinerea de către instanţa de apel a culpei reclamantei pentru preluarea cu întârziere a şantierului de către pârâtă nu prezintă relevanţă, aşa cum însăşi recurenta arată, din perspectiva obiectului acţiunii principale prin care penalităţile de întârziere sunt solicitate de la data părăsirii şantierului de către pârâtă.
Cu toate acestea relevanţa acestei analize vizează îndeplinirea condiţiilor rezilierii contractului precum şi stabilirea părţii culpabile de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, în analiza excepţiei de neexecutare invocată.
În ceea ce priveşte art. 970 alin. (2) C. civ. potrivit căruia convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, ci şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea le dă obligaţiei, după natura sa, se va reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestora.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a modificat clauzele contractuale prin introducerea la cap. IV lit. b) a unei clauze inexistente în sarcina reclamantei, în calitate de beneficiar, respectiv aceea a obligaţiei sale de a asigura un drum suplimentar de acces la şantierul lucrării, ci, în urma examinării devolutive a probatoriului administrat şi prin aplicarea prevederilor art. 970 alin. (2) C. civ., dând relevanţă celor cuprinse în caietul de sarcini ce a stat la baza licitaţiei organizate pentru adjudecarea lucrărilor a stabilit care a fost voinţa comună a părţilor la momentul încheierii contractului.
În baza unor considerente de fapt, instanţa de apel a reţinut că daunele moratorii sub forma penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă prin acţiune nu sunt datorate de către pârâtă, în absenţa culpei exclusive a acesteia, prin invocarea cu succes a excepţiei prin neexecutare a contractului.
Nu este fondat nici motivul de recurs prin care se invocă încălcarea autorităţii lucrului judecat în raport de Sentinţa civilă nr. 3406 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Maramureş irevocabilă prin Decizia civilă nr. 27 din 12 februarie 2008, întrucât obiectul acesteia a vizat rezilierea Contractului de execuţie de lucrări nr. 855 din 31 martie 2006 pe considerentul vicierii consimţământului SC Î.M.I. SA prin doi.
Astfel, analiza privind partea contractuală căreia îi revenea obligaţia amenajării unui drum tehnologic şi a cărui inexistenţă a determinat întreruperea relaţiilor contractuale dintre părţi s-a impus cu necesitate, atât din perspectiva realităţii faptice la momentul organizării şantierului, cât şi din cea a îndeplinirii de către reclamantă, în faza precontractuală a obligaţiei de informare cu privire la acest aspect.
Împrejurările concrete care au determinat concluzia la care a ajuns instanţa de apel şi potrivit căreia refuzul pârâtei de a continua lucrările angajate este justificat în contextul modificării substanţiale a condiţiilor în care a contractat cu reclamanta, ţin de administrarea probelor şi de modul de interpretare a acestora, aşa încât nu vor putea face obiect al examinării în recurs.
Nici ultimul motiv de recurs prin care se invocă aplicarea nelegală a dispoziţiilor art. 140 alin. (1) din C. fisc. nu este fondat.
Astfel alegaţia recurentei potrivit căreia acordarea lucrărilor suplimentare în valoare de 48.610,15 RON nu are susţinere probatorie vizează aspecte de fapt care nu pot fi examinate pe calea recursului, neputând fi primită nici critica prin care se susţine că, prin calcularea penalităţilor de întârziere la o sumă care include şi taxa pe valoare adăugată se modifică, în fapt cota standard a acestei taxe.
În baza considerentelor mai sus reţinute, nefiind fondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T.Ş. SRL Baia Mare împotriva Deciziei civile nr. 186/2011 din 7 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3446/2012. Civil. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 3593/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
