ICCJ. Decizia nr. 3546/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3546/2012
Dosar nr. 25733/3/2009
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 626 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamantele D.A.C.D. şi I.A.V., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
În consecinţă, a anulat Dispoziţia din 18 septembrie 2003, a constatat că contestatoarele au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 238,90 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1, B-dul I.H. colţ cu str. R. (fostă Şos. B.), care urmează a fi acordate în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 238,90 mp, situat în Bucureşti, Şos. B., sectorul 1, iar prin Dispoziţia din 18 septembrie 2003, notificarea a fost respinsă, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitor.
Observând actele depuse de către intimat şi care fac parte din dosarul administrativ constituit în urma notificării, tribunalul a constatat că reclamantele nu au fost chemate de către unitatea deţinătoare să-şi susţină notificarea şi nici nu li s-a comunicat că dosarul trebuie completat cu anumite înscrisuri, în vederea soluţionării notificării.
În aceste condiţii, a fost încălcată de intimată obligaţia de înştiinţare a titularilor notificării cu privire la necesitatea completării înscrisurilor ataşate notificării, împrejurare în raport de care tribunalul a apreciat că, pentru soluţionarea cererii de faţă, poate ţine seama de actele depuse de reclamante pentru dovedirea dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor.
Cu privire la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat sub nr. 31869/1942, P.Ş. a dobândit de la Primăria Municipiului Bucureşti dreptul de proprietate asupra terenului situat în Şoseaua B., identificat cu vecinătăţile prin contract şi în schiţa plan anexată, act transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat la nr. 11170/1942. Dreptul de proprietate asupra terenului viran în suprafaţă de 238,90 mp situat în Şoseaua B. colţ cu str. R., aparţinând lui P.Ş. a fost înscris de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare nr. 3038/1940 prin procesul-verbal din 28 iulie 1945, în Partea I a Cărţii Funciare fiind inserate datele privitoare la teren.
Terenul în litigiu s-a aflat în proprietatea lui P.Ş. până la momentul preluării efective de către stat în anul 1947, când s-a pus în executare măsura de trecere a întregii averi a lui P.Ş. în proprietatea statului, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 15 mai 1947, întocmit în Dosarul nr. 38231/1945 al Parchetului Tribunalului Ilfov, ca urmare a pronunţării Sentinţei nr. 2 din 4 iunie 1945 a Tribunalului Poporului din Bucureşti prin care P.Ş. a fost condamnat şi la confiscarea averii. Terenul a trecut efectiv în proprietatea statului la 15 mai 1947, procesul-verbal mai sus-menţionat constituind titlul executoriu al statului.
Cu privire la vocaţia succesorală după soţii P.Ş. şi C.Ş., potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 14 iunie 2006 emis de B.N.P. I.L.M., Ş.P. a avut calitatea de moştenitor legal al soţiei sale Ş.C., iar de pe urma defunctului P.Ş. au calitatea de moştenitoare legale reclamantele D.A.C.D., nepoată de frate şi I.A.V., nepoată de soră.
Cu privire la preluarea abuzivă a imobilului de către stat, tribunalul a reţinut că prin Hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945 Tribunalul Poporului l-a condamnat pe P.Ş., în calitate de ziarist şi director al ziarului C. pentru săvârşirea infracţiunii de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război, la pedeapsa detenţiei grele pe viaţă şi degradarea civică pe timp de 10 ani, ordonându-se confiscarea întregii averi a numitului, cu titlu de despăgubiri în folosul statului, considerându-se în patrimoniul său toate bunurile înstrăinate după 22 august 1944 precum şi cele dobândite pe numele soţiei sale sau al descendenţilor săi după data de 6 septembrie 1940.
Ulterior, prin Decizia nr. 17 din 8 mai 1995 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, P.Ş. a fost achitat, constatându-se că faptele pentru care a fost condamnat nu au existat, înlăturându-se pedeapsa complementară a confiscării averii, aplicată inculpatului.
În concluzie, terenul în litigiu a fost preluat de către stat la 15 mai 1947 în mod abuziv, fără titlu valabil, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natura politică, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1), lit. i) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat de stat în anul 1947, în perioada prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la posibilitatea restituirii în natură, s-a reţinut că terenul în litigiu, situat pe Şoseaua B., învecinat cu str. R., este situat în prezent pe str. I. colţ cu str. R., fiind afectat în totalitate de lucrări de sistematizare. Întrucât terenul nu poate fi restituit în natură, reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 82 din 10 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, au fost înlăturate susţinerile referitoare la greşita aplicare şi interpretare în cauză a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, deoarece, chiar dacă în cauză reclamantele au depus înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii lor de moştenitoare pe parcursul judecării contestaţiei, în mod corect a primit tribunalul dovezile administrate şi le-a acordat valoarea probatorie cuvenită la soluţionarea cererii.
Procedura administrativă iniţiată prin depunerea notificării în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acel moment) nu ia sfârşit odată cu emiterea deciziei sau dispoziţiei persoanei învestite cu soluţionarea acesteia.
Dimpotrivă, desăvârşirea procedurii are loc în urma controlului judiciar exercitat de instanţă în calea de atac a contestaţiei, astfel încât ar fi contrar scopului legii a nu primi în acest cadru procesual înscrisurile de care se prevalează titularii notificării. De altfel, nici legea nu restrânge posibilitatea formulării căii de atac exclusiv pentru chestiuni ce ţin de legalitatea procedurii urmate în faţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Pe de altă parte, art. 23 (fostul art. 22) din forma actuală a legii, astfel cum a fost legea modificată prin Legea nr. 247/2005, este aplicabil litigiului pendinte, având natura unei norme procedurale, de imediată aplicare. În aceste condiţii, câtă vreme notificarea nu este soluţionată în mod irevocabil (procedura căilor de atac judiciare fiind în curs de desfăşurare), termenul stabilit de lege pentru depunerea înscrisurilor doveditoare nu s-a epuizat.
În concluzie, curtea a constatat că ambele forme ale textului ce reglementează modalitatea de administrare a dovezilor necesare soluţionării notificării permiteau depunerea înscrisurilor inclusiv în cadrul contestaţiei, astfel încât această critică este nefondată.
A fost înlăturat şi motivul de apel legat de aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., câtă vreme prima instanţă a reţinut (nicio critică nefiind adusă prin apel acestei constatări) încălcarea de către apelantul intimat a obligaţiei legale de a solicita notificatoarelor completarea dosarului administrativ şi de a le invita pe acestea să-şi susţină notificarea în faţa comisiei învestite cu soluţionarea sa. Prin urmare, în mod corect a constatat tribunalul că apelantul intimat se face vinovat de iniţierea litigiului, respectiv de nelegalitatea dispoziţiei atacate.
În aplicarea aceluiaşi art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pe apelant la plata cheltuielilor de judecată către intimatele contestatoare, ţinând cont şi de prevederile alin. (3) al normei. Pe acest temei, a redus suma reţinută în sarcina apelantului de la 4000 RON la 1000 RON, deoarece onorariul avocaţial solicitat a fi suportat de acesta din urmă este excesiv de mare în raport de complexitatea redusă a cauzei în apel, de soluţionarea apelului la primul termen de judecată, fără ca intimatele să fi formulat întâmpinare prin intermediul avocatului.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- reclamantele nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, respectiv împreună cu notificarea sau în termenul special prevăzut în acest scop, care a fost prorogat succesiv de către legiuitor;
- obligând pe pârât la cheltuieli de judecată, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite condiţiile legale referitoare la culpa procesuală a instituţiei pârâte, fără să motiveze în ce constă aceasta şi fără să procedeze la reducerea onorariului de avocat solicitat de către reclamante cu titlu de cheltuieli de judecată, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deşi acesta este disproporţionat în raport cu munca îndeplinită de avocat, avându-se în vedere şi art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Motivul de recurs referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data soluţionării notificării) reprezintă o reiterare a motivului de apel cu acelaşi conţinut, ce a fost analizat ca atare prin decizia recurată. Astfel, instanţa de apel a expus argumentele pentru care a considerat că reclamantele sunt îndreptăţite la depunerea actelor doveditoare chiar pe parcursul contestaţiei, în interpretarea şi aplicarea normei la care pârâtul a făcut referire, inclusiv din perspectiva regulilor de aplicare în timp a legii.
Or, motivul de recurs nu conţine vreo critică faţă de considerentele expuse în decizia recurată, iar simpla reluare a motivului de apel pe acest aspect nu poate constitui o critică viabilă de nelegalitate a deciziei pronunţate în apel, în condiţiile în care nu se arată în concret argumentele pentru care se consideră că instanţa de apel ar fi făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii.
Nici motivul de recurs relativ la cheltuielile de judecată nu poate fi primit, deoarece apelul pârâtului a fost respins, iar instanţa de apel, în mod corect, a dispus obligarea apelantului-pârât la cheltuieli de judecată, considerând că partea a căzut în pretenţii prin respingerea apelului.
Mai mult, contrar susţinerilor din motivarea căii extraordinare de atac, instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducând considerabil cheltuielile de judecată solicitate în apel de către intimatele-reclamante, constând în onorariul de avocat.
Instanţa de apel a arătat în concret criteriile în raport de care a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată reduse, respectiv gradul de complexitate a cauzei în apel, soluţionarea apelului la primul termen de judecată, nedepunerea întâmpinării prin intermediul avocatului.
Recurentul-pârât nu a formulat niciun fel de critici relative la criteriile efectiv aplicate de către instanţă, iar aprecierea instanţei de apel privind proporţia reducerii aplicate şi cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina apelantului-pârât reprezintă o chestiune de temeinicie, şi nu de legalitate, astfel încât nu poate fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar, ale cărei atribuţii sunt circumscrise verificării legalităţii deciziei, prin prisma cazurilor expres enumerate în art. 304 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs nu poate fi primit şi, drept urmare, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 82A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3547/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3544/2012. Civil → |
|---|
