ICCJ. Decizia nr. 3560/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3560/2012
Dosar nr. 39023/3/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 5847/30/2009, reclamantul P.L.D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON corespunzător cursului valutar euro/leu din ziua plăţii cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Sentinţa penală nr. 80, pronunţată în Dosarul nr. 984/1957 de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară, a fost condamnat politic pentru că a fugit din ţară în RFG, din pedeapsă executând doar perioada 13 decembrie 1958 - 24 noiembrie 1959 pentru că a fost graţiat prin Decretul nr. 441/1959.
Prin Sentinţa civilă nr. 907 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Timiş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, motivat de faptul că reclamantul are domiciliul în străinătate, fiind aplicabile dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 1974 din 15 decembrie 2010, a respins acţiunea precizată, ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut, pe de o parte că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, tribunalul a constatat că pretenţiile reclamantului nu pot fi primite deoarece temeiul de drept pe care se întemeiază acestea a fost declarat neconstituţional.
Împotriva sentinţei tribunalului, reclamantul a declarat apel.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a calificat calea de atac recurs, în temeiul art. 84 raportat la dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 aşa cum au fost modificate prin dispoziţiile art. XIII pct. 3 din Legea nr. 202/2010 şi, prin Decizia nr. 167R din 19 aprilie 2011, în majoritate, a respins recursul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că aplicarea în cauză a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, s-a făcut cu respectarea Constituţiei, a legilor în vigoare şi a prevederilor CEDO, neputându-se susţine că aplicarea acesteia ar încălca principiul neretroactivităţii.
Potrivit art. 147 alin (4) din Constituţie, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, iar potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Instanţa a reţinut că nu se poate pune semnul egalităţii, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor şi duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) şi încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor (nu provine de la legiuitor şi nu poate da naştere conflictului de legi în timp, fiind vorba de aceeaşi normă constatată ca fiind neconformă cu Constituţia şi care îşi încetează efectele juridice).
În acest caz nu se pune problema dacă o normă era în vigoare la data formulării acţiunii, şi care ar fi acum abrogată, ci dacă norma este sau nu constituţională, or acest viciu al neconstituţionalităţii afecta norma în cauză încă de la intrarea în vigoare.
Dacă s-ar fi considerat că legea aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii acţiunii, chiar dacă pe parcursul procesului norma pe care se întemeia acţiunea a fost declarată neconstituţională, nu s-ar mai găsi nicio justificare pentru înlăturarea de la aplicare a normei declarate neconstituţionale în cazul unei excepţii invocate, de exemplu, chiar în recurs, în cadrul dispoziţiilor anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă dispoziţia privind suspendarea litigiului până la judecarea excepţiei, şi cu atât mai puţin pentru aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.
Totodată, instanţa a reţinut că nu poate fi vorba în cauză de existenţa unei „speranţe legitime” a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie întrucât aşa cum s-a reţinut chiar în motivarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale „nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranţă legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o "speranţă legitimă" în dobândirea proprietăţii. Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o "speranţă legitimă" în obţinerea compensaţiilor respective”.
Conform jurisprudenţei Curţii europene a Drepturilor Omului, „speranţa legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În această situaţie, dreptul la despăgubiri nu se năştea ex lege, ci era supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aştepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea condiţiile pentru acordarea despăgubirilor.
Or, nu se poate reţine că un act legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii europene.
Dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se poate pune semnul egalităţii între abrogare, fie ea şi implicită şi încetarea efectelor ca urmare a declarării neconstituţionale), neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Curtea de apel a reţinut că soluţia este în acord cu jurisprudenţa CEDO (Cauza Slavov contra Bulgariei), cât timp instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
Conchizând, curtea de apel a reţinut că urmare a prevederii constituţionale, încetarea efectelor dispoziţiei legale declarate neconstituţionale duce la lipsirea de suport legal a acţiunii.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, susţinând că decizia recurată este nelegală având în vedere că el a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului, iar instanţa a calificat calea de atac drept recurs în raport de modificările intervenite prin Legea nr. 202/2010. Arată că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile procesuale existente înainte de apariţia Legii nr. 202/2010, respectiv calea de atac pe care trebuia să o judece Curtea de Apel Bucureşti este cea a apelului şi nu a recursului.
La termenul de judecată din data de 18 mai 2012, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la împrejurarea declarării căii de atac împotriva unei hotărâri irevocabile pe care o va admite pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii".
Din interpretarea textului de lege menţionat rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel".
Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 25 noiembrie 2010, devenind astfel incident în cauză art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „.. se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluţionat de Curtea de Apel Galaţi prin decizia atacată.
Având în vedere că hotărârea dată în soluţionarea recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
Susţinerea recurentului reclamant, în sensul că instanţa trebuia să judece apelul întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile procesuale existente înainte de apariţia Legii nr. 202/2010, nu poate fi reţinută deoarece calificarea căii de atac s-a făcut prin legea specială, care a suprimat calea de atac a apelului în cazul sentinţelor pronunţate după intrarea sa în vigoare.
În consecinţă, având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte va admite excepţia invocată din oficiu şi va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul P.L.D.M. împotriva Deciziei nr. 167R din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4079/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3558/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
