ICCJ. Decizia nr. 3553/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3553/2012
Dosar nr. 310/83/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 28 ianuarie 2010, pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta R.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, defunctul R.I., ca urmare a faptului că din 1944 şi până la decesul acestuia, respectiv 22 februarie 1945, a fost prizonier de război în fosta URSS.
Prin Sentinţa civilă nr. 334/D din 23 martie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 100.000 euro, echivalent în RON la data efectivă a plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, din cuprinsul Sentinţei civile nr. 42 din 27 februarie 1948 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I în Dosar nr. 5126 din 13 mai 1947 şi al Certificatului de moarte din 22 decembrie 1954, că antecesorul reclamantei a fost prizonier de război în lagărul din localitatea Buxid - URSS, unde a decedat la data de 22 februarie 1945.
Din cuprinsul aceleiaşi sentinţe civile menţionată mai sus, tribunalul a mai reţinut că decesul antecesorului reclamantei a fost constatat pe cale judecătorească, pe baza declaraţiei testimoniale a martorului M.F. care a fost prezent personal la momentul decesului defunctului R.I., fiind prizonier în acelaşi lagăr cu acesta.
S-a mai reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză întrucât la data decesului tatălui ei, aceasta avea vârsta de 9 ani.
Tribunalul a reţinut că măsura administrativă a prizonieratului pe teritoriul fostei URSS reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înţelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat şi cu disp. art. 1 alin. (2) lit. a) şi b) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Referitor la legitimarea procesuală pasivă în cauză s-a reţinut că aceasta revine Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Asupra modalităţii concrete de reparare a prejudiciului cauzat antecesorului reclamantei, instanţa a apreciat că în cauză sunt incidente disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi din această perspectivă a găsit acţiunea formulată ca întemeiată.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că decesul antecesorului reclamantei a fost determinat tocmai de măsura administrativă cu caracter politic luată faţă de acesta, precum şi consecinţele produse şi intensitatea cu care acestea au fost resimţite, apreciind că suma de 100.000 euro, solicitată de reclamantă, reprezintă o reparaţie echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 107/A din 12 aprilie 201 a admis apelurile formulate în cauză, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a micşorat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de la suma de 100.000 euro la suma de 10.000 euro, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a reţinut caracterul politic al măsurii administrative de prizonierat considerând că această măsură întruneşte toate criteriile de care depinde acest caracter şi care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei daune morale.
Criticile formulate de pârât cu privire la faptul că repararea prejudiciilor cauzate în speţa dedusă judecăţii a fost instituită de legiuitor prin O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 şi că, acordându-se daune morale şi în baza Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparaţie, au fost respinse pe considerentul că Legea din 2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Referitor la criticile Ministerului Public cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, instanţa de apel a reţinut că este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale însă a considerat că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, motivând că în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia, paragraf 81).
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o "speranţă legitimă" şi prin urmare un bun în înţelesul art. 1 Protocolul 1 din Convenţie.
S-a mai reţinut faptul că, şi pentru ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta este îndreptăţită de a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui său.
Instanţa de apel a apreciat că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Curtea de apel a apreciat ca fiind fondate criticile formulate de apelanţi privind reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, însă nu în limitele O.U.G. nr. 62/2010 (prin Decizia nr. 1354/2010 Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. I pct. 1 şi art. II al O.U.G. nr. 62/2010 referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor) ci în raport de practica în materie a Curţii care, în situaţii similare, a acordat moştenitorilor celor decedaţi urmare a măsurii luate, doar o sumă de 10.000 de euro.
Dispunând diminuarea daunelor, instanţa de apel a avut în vedere, totodată, şi practica CEDO în materie.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
1. Recurentul pârât, prin criticile formulate, a susţinut că despăgubirile acordate de instanţa de apel au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate.
De asemenea, a arătat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate. În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO, care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei).
Recurentul pârât a susţinut că repararea prejudiciilor cauzate în speţă a fost instituită de către legiuitor prin prevederile Ordonanţei de Urgenţă nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Recurentul pârât a formulat critici şi sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, sens în care a susţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanţa putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
2. Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât prizonieratul de război ca şi deportarea în străinătate nu intră sub incidenţa condamnărilor cu caracter politic prevăzute la art. 1 din Legea nr. 221/2009, nici sub incidenţa prevederilor art. 3 din aceeaşi lege referitoare la măsurile administrative cu caracter politic, neputând fi asimilate nici unor măsuri administrative, altele decât cele enumerate limitativ în conţinutul art. 3. A susţinut că atât prizonieratul cât şi deportarea în străinătate sunt măsuri cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.G. nr. 105/1999 care se referă la aceste situaţii.
Recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că suma de 29.000 RON este exagerat de mare în raportat de practica în materie şi constituie o îmbogăţire fără justă cauză, precum şi sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, sens în care a susţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanţa putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul Ministerului Public este fondat, iar recursul pârâtului este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul Ministerului Public.
În condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamantă în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauză, reclamanta solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situaţiei în care s-a aflat tatăl său, aceea de prizonier de război în fosta URSS însă, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, numai o condamnare cu caracter politic în perioada de referinţă a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic, dispusă în aceeaşi perioadă, pot naşte dreptul persoanelor îndreptăţite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat printr-o astfel de condamnare sau măsură administrativă.
Or, împrejurarea că autorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta URSS, ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege şi nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Faptul că reclamantei i-au fost recunoscute anumite drepturi în condiţiile Decretului-lege 118/1990 nu poate determina o altă concluzie, interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 fiind nelegală.
Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic şi de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. Contrar, celor reţinute de instanţa de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanţa urmează a avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
Prin urmare, constatând că situaţia de prizonier de război în fosta URSS, ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial, nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, şi că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative, se naşte dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale sus-menţionate, atunci când a reţinut că măsura luată faţă de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 şi că astfel reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
2. Recursul declarat de pârât.
Faţă de considerentele expuse anterior, în analiza recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, şi care confirmă soluţia de respingere a acţiunii reclamantului, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate de recurentul-pârât sub aspectul cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel şi a efectelor în cauză ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., acest recurs să fie respins.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului şi va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi va schimba sentinţa tribunalului în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 107/A din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva Sentinţei nr. 334/D din 23 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa apelată în sensul că respinge în totalitate cererea reclamantei R.M., ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3555/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7070/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
