ICCJ. Decizia nr. 3555/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3555/2012
Dosar nr. 1951/30/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 17 martie 2010, reclamanţii S.E. (în nume propriu şi în calitate de soţie supravieţuitoare al defunctului S.S.) şi S.I. (în nume propriu şi în calitate de descendent de gradul II a defunctului S.A.), au chemat în judecată pe paratul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 50.000 euro pentru reclamanta S.E.; 50.000 euro pentru reclamantul S.I.; 50.000 euro pentru soţul, respectiv tatăl decedat, S.S.; 50.000 euro pentru bunicul său decedat, S.A., ori echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plăţii cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral survenit cu ocazia deportării lor.
Prin Sentinţa civilă nr. 2170 din 17 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţiile privind lipsa, calităţii procesuale active, lipsa calităţii procesuale active integrale, lipsa de obiect, precum şi excepţia inadmisibilităţii.
A admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plăţii a următoarelor sume: către reclamanta S.E. 1.500 euro cu titlu de daune morale după defunctul său soţ şi 3.500 euro prejudiciu moral propriu; către reclamantul S.I. 1.500 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit de ascendentul său de gradul I, 2.500 euro reprezentând prejudiciul moral suferit de ascendentul sau de gradul II şi 3.500 euro cu titlu de daune morale proprii.
A respins restul pretenţiilor şi cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta S.E. este soţia supravieţuitoare a defunctului S.S. iar reclamantul S.I. este fiul defunctului S.S. şi nepotul defunctului S.A.
Tribunalul a reţinut, în baza probelor administrate, că reclamanţii împreuna cu defuncţii S.A. şi S.S. au fost strămutaţi la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI nr. 200/1951, din localitatea Sandra, judeţul Timiş, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Perieţii Noi - Slobozia.
Având în vedere că cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva antecesorilor reclamanţilor este un argument în sprijinul cererii de acordare a despăgubirilor, iar nu un petit distinct, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în formularea acestei cereri.
Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active integrale a reclamanţilor, reţinând că, prin precizările făcute la 3 septembrie 2010, aceştia au arătat ca sunt singurele persoane îndreptăţite la despăgubiri în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nemaiexistând alţi descendenţi sau soţ supravieţuitor după cei deportaţi, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 nu condiţionează dreptul la obţinerea despăgubirilor de promovarea acţiunii de către toate persoanele îndreptăţite împreună.
Totodată, tribunalul a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite de antecesorii lor, câta vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Aceeaşi soluţie de respingere a fost pronunţată şi în privinţa excepţiei inadmisibilităţii cererii, de vreme ce art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, dă dreptul la obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soţului supravieţuitor şi descendenţilor până la gradul al doilea inclusiv ai persoanei decedate care a făcut obiectul unor astfel de măsuri.
Tribunalul a reţinut că pe perioada deportării, reclamanţii şi antecesorii lor au fost supuşi unui regim special de viaţă, impus de către organele statului român din acea perioadă, de izolare în câmp, lipsa unei locuinţe şi a unor minime condiţii de igienă, expunerea celor deportaţi la intemperiile naturii şi la o viaţă sub limita demnităţii umane, la toate acestea adăugându-se şi umilinţa ştampilei „DO" (domiciliu obligatoriu) pe buletinul de identitate.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere valorile încălcate în perioada deportării de 4 ani şi 6 luni şi faptul că reclamanţii beneficiază de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, conform Hotărârilor 1275 din 13 noiembrie 1990 şi 3954 din 29 ianuarie 1991 ale Comisiei Judeţene Timiş pentru Aplicarea Prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Cât priveşte cererea reconvenţională formulată de pârât având ca obiect încetarea acordării către reclamanţi a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a respins-o ca nefondată, având în vedere că această măsură a sistării acordării drepturilor nu este prevăzută în vreun act normativ, ci dimpotrivă, măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 221/2009 au fost edictate tocmai pentru a completa reparaţiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 persoanelor persecutate din motive politice de regimul comunist.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamanţilor, întrucât, pe parcursul judecăţii a fost pronunţată şi publicată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale care a condus la dispariţia temeiului de drept pe care şi-au întemeiat reclamanţii acţiunea, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 73 din 12 aprilie 2011, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Instanţa de apel a reţinut că analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii sale dar şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aspectul neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-lege nr. 118/1990, republicat şi O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări şi completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistenţă conduce la crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate.
S-a reţinut că prin art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea Constituţională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menţionate prin instituirea, ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, având acelaşi scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi de aceea este în mod vădit, neavenită.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă şi automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acţiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispoziţiilor în vigoare anterior momentului pronunţării deciziei de neconstituţionalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituţionalităţii sale parţiale sau totale) nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sau ordonanţă, rezultă, deci, că ea nu va produce consecinţe decât pentru viitor adică în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanţat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincţie în funcţie de situaţia juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca şi celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voinţa expresă sau prezumată a părţilor iar noua lege ar interveni brutal şi nepermis asupra dreptului la liberă dispoziţie a părţilor - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câştigate prin voinţa părţilor iar, în cea de-a doua, doar de simple aşteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanţii o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 este una rezultată dintr-o situaţie legală iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa CEDO în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ş.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât şi într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar şi în absenţa vreunei obligaţii rezultate din Convenţie, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparaţii de ordin moral ca şi a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizaţii lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, aceloraşi categorii de persoane şi pentru aceleaşi fapte prejudiciabile ca şi cele menţionate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menţionate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei şi reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanţii nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Faptul că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de Convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui „bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizat) iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin raportare la jurisprudenţa CEDO în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituţie) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs.
Prin motivele invocate, recurenţii reclamanţi au arătat că atâta timp cât Legea nr. 221/2009 nu a fost declarată neconstituţională în integralitatea sa, instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze cauza în baza dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., art. 998 C. civ. şi art. 48 Din Constituţia României. În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010, recurenţii reclamanţi susţin că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acesteia întrucât efectele deciziei în discuţie ar fi trebuit analizate din perspectiva art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, al art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie şi art. 14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că sunt îndreptăţiţi la acordarea daunelor morale în temeiul art. 504 C. proc. pen., art. 998 C. civ. sau dispoziţiilor art. 48 din Constituţie, întrucât Legea nr. 221/2009 nu a fost declarată neconstituţională în integralitatea sa, nu poate fi primită.
Astfel, acţiunea formulată de reclamanţi a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Timiş.
În condiţiile în care temeiul juridic al acţiunii în despăgubiri a fost reprezentat de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, analizarea pretenţiilor acestora din perspectiva altor dispoziţii legale nu poate fi făcută întrucât aceasta ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în recurs.
Or, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Ca atare, susţinerea recurenţilor reclamanţi pe acest aspect nu are suport.
Nefondate sunt şi criticile privind stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Aspectul care interesează prioritar în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în speţă nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile privind daunele morale, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii enunţate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 1 nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirmă dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Izvorul pretinsei discriminări constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În speţă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În concluzie, faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanţii invocă principiul neretroactivităţii legii.
De altfel, aplicarea dispoziţiilor art. 329 - 330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece, prin pronunţarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Prin urmare, în mod legal curtea de apel a aplicat în cauză a Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.E. şi S.I. împotriva Deciziei nr. 735 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4834/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3553/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
