ICCJ. Decizia nr. 3552/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3552/2012
Dosar nr. 50517/3/2009
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 22 decembrie 2009, reclamanţii S.D.I. şi R.R. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să se constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva autorului lor, R.R. şi obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.900.000 euro, echivalent în RON la data plăţii la cursul oficial al BNR.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin Decretul nr. 83/1949, tatăl lor împreună cu familia, la data de 1 martie 1949, a fost strămutat din comuna Jugur, judeţul Argeş, în localitatea Câmpulung Muscel, judeţul Argeş unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, iar prin Ordinul MAI nr. 792766/1963, la data de 16 august 1963, restricţiile au fost ridicate.
Reclamanţii au mai arătat că, la data de 26 martie 1949, tatăl lor a fost arestat, iar prin Sentinţa penală nr. 478 din 24 august 1950, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii publice.
La data punerii în libertate, 30 martie 1953, conform Deciziei MAI nr. 512/1953, tatăl lor a fost internat într-o colonie de muncă timp de 60 de luni, iar la data de 12 decembrie 1953 i s-a stabilit şi domiciliul obligatoriu.
Reclamanţii menţionează că la data de 15 decembrie 1958, autorul acestora a fost din nou arestat şi prin Sentinţa penală nr. 151/1960 pronunţată de Tribunalul Militar Craiova a fost condamnat la 12 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică pentru uneltire, fiind eliberat la data de 31 iulie 1964.
Reclamanţii au mai arătat că, prin Decizia nr. 632 din 13 martie 1997 a fost admis recursul în anulare declarat împotriva Sentinţei nr. 151/1960, tatăl reclamanţilor fiind achitat.
De asemenea, reclamanţii mai arată că Decretul nr. 83/1949 şi Decizia MAI nr. 512/1953 nu sunt enumerate de către prevederile legii speciale pentru a reprezenta condamnări cu caracter politic, aşa încât urmează ca acest fapt să fie constatat de instanţă în baza art. 4 din lege.
Prin Sentinţa civilă nr. 1593 din 22 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor luate împotriva autorului reclamanţilor, prin Decizia MAI nr. 512/1953 prin care a fost internat într-o colonie de muncă şi prin Decretul nr. 83/1949, prin care a fost strămutat din comuna Jugur, judeţul Argeş şi i s-a fixat domiciliul obligatoriu în Câmpulung Muscel, judeţul Argeş şi a obligat pe pârât la acordarea de despăgubiri către reclamanţi în cuantum de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii la cursul oficial al BNR.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că întrucât Decretul nr. 83/1949 şi Decizia MAI nr. 512/1953 nu sunt enumerate de către prevederile legii speciale pentru a reprezenta condamnări cu caracter politic, urmează a se analiza în concret în ce măsură condamnarea suferită de autorul reclamanţilor a avut caracter politic.
Sub acest aspect tribunalul a reţinut că prin Decizia penală nr. 632 din 13 martie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie a fost admis recursul în anulare promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva Sentinţei penale nr. 151 din 24 martie 1960 a Tribunalului Militar Craiova şi a Deciziei nr. 1059 din 21 iunie 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Bucureşti, au fost casate cele două hotărâri judecătoreşti şi a fost achitat autorul reclamanţilor, R.R.
Tribunalul a constatat că instanţa supremă a înlăturat efectele Sentinţei penale nr. 151 din 24 martie 1960, deoarece a reţinut că fapta autorului reclamanţilor nu întrunea elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, respectiv infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, latura obiectivă a acestei infracţiuni fiind condiţionată de stabilirea, pe bază de probe, a unor activităţi de difuzare şi răspândire în masă a unor idei şi concepţii, care, prin conţinutul lor concret, să fie apte să determine schimbarea ordinii sociale existente în stat, a formei de guvernământ sau să pună în pericol securitatea statului.
Instanţa supremă a reţinut că activităţile inculpaţilor nu au întrunit condiţiile menţionate şi nu erau apte să producă asemenea urmări, afirmaţiile inculpaţilor referitoare la regimul politic de la acea dată fiind făcute ocazional şi reprezentând doar opinii sau critici referitoare la regimul politic, precum şi nemulţumirea în legătură cu nivelul de trai.
Tribunalul a apreciat că scopul condamnării nu a fost acela de a suprima o activitate infracţională reală exprimată în forma săvârşirii infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, ci pentru a suprima libertatea de exprimare, fiind evidente motivele politice avute în vedere, iar măsurile luate împotriva autorului reclamanţilor, R.R. au caracter politic, fiind tocmai o consecinţă a condamnărilor dispuse prin Sentinţa penală nr. 151 din 24 martie 1960 a Tribunalului Militar Craiova şi prin Decizia nr. 1059 din 21 iunie 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Bucureşti.
Sub acest aspect tribunalul a reţinut că prin Adresa nr. 232 din 17 mai 2010 emisă de Asociaţia Foştilor Deţinuţi din România, aceasta şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la măsura administrativă de internare într-o colonie de muncă luată împotriva autorului reclamanţilor şi aceea de strămutare şi fixare a domiciliului obligatoriu, arătându-se că familia R., la acea dată, era în atenţia securităţii, ca boieri cu înalte demnităţi şi consideraţi duşmani ai poporului, fiind evident caracterul politic al măsurilor dispuse.
Tribunalul a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 apreciind că reclamanţii au dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin aceste măsuri, dar şi pentru condamnările de drept dispuse împotriva acestuia, în baza hotărârilor evidenţiate mai sus.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, s-a reţinut în primul rând că din actele cauzei nu rezultă că reclamanţii sau autorul lor ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestor condamnări.
Tribunalul a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare şi prin măsura administrativă luată împotriva autorului acestora, cu obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I şi 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
De asemenea, tribunalul a reţinut că autorul reclamanţilor, R.R. a decedat la data de 30 ianuarie 1980, reclamanţii fiind descendenţi de gradul I ai acestuia şi, pe cale de consecinţă, îndreptăţiţi potrivit dispoziţiilor legale invocate, la acordarea de despăgubiri morale.
În opinia tribunalului, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa este cea care ia în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat şi al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
La stabilirea despăgubirii, tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ţinând cont de faptul că autorul reclamanţilor a decedat în anul 1980, acesta nebeneficiind de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi nici reclamanţii nu se includ în categoria persoanelor care pot beneficia de drepturile conferite de acest act normativ.
În final, tribunalul a reţinut cuantumul sumei pretinse ca fiind justificat numai în parte, la stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, împotriva valorilor morale lezate. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, tribunalul a admis cererea în parte, pentru suma de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii, pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 354A din 30 martie 2011, a admis apelurile declarate şi de Ministerul Public şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins ca nefondată cererea de acordare de despăgubiri. Prin aceeaşi decizie, a respins apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speţă în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Constatând că temeiul juridic care justifica acordarea daunelor morale nu mai există, instanţa de apel a respins cererea reclamanţilor formulată în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii şi pârâtul.
l. Prin recursul declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii critică soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la data introducerii acţiunii, precum şi prevederile internaţionale în materie. Totodată, invocă principiul neretroactivităţii legii, precum şi posibilitatea obţinerii despăgubirilor în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.
2. Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti reproşează instanţei de apel că în mod greşit a menţinut sentinţa tribunalului în ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva autorului reclamanţilor.
Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de recurenţii reclamanţi numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la relevanţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentului reclamant sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurenţii reclamanţi.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În ceea ce priveşte recursul pârâtului, Înalta Curte constată că este de asemenea nefondat.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita instanţei să constate caracterul politic al acestora".
Prin urmare, dispoziţiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la 3 din lege, să solicite instanţei de judecată constatarea caracterului politic al acestora.
Se reţine totodată şi împrejurarea că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie a organului jurisdicţional constituţional.
Aşadar, în mod legal instanţa de apel a menţinut dispoziţiile din sentinţă privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamanţilor.
În consecinţă, Înalta Curte, constatând că ambele recursuri sunt nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., le va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii S.D.I. şi R.R. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 354A din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7139/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3551/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
