ICCJ. Decizia nr. 3896/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3896/2012
Dosar nr. 2422/30/2010
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31 martie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 2422/30/2010, reclamanta B.D., in contradictoriu cu paratul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, urmare a constatării caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva mamei sale în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, să oblige pârâtul la acordarea despăgubirilor în cuantum de 1.000.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii pentru prejudiciul moral suferit de mama sa şi la acordarea despăgubirilor materiale în cuantum de 112.000 lei pentru lipsa de folosinţă a terenului pe o perioadă de 40 de ani.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat ca în noaptea de 18 iunie 1951, ziua a doua de Rusalii, mama sa, împreună cu fratele, C.J. şi părinţii lor, C.D. şi C.R., au fost forţaţi de către soldaţii securităţii, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 să îşi părăsească locuinţa şi agoniseala de o viaţă întreagă spre a fi deportaţi în Bărăgan, localitatea Roşeţii-Noi, unde le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu pe o perioadă de 4 ani, 6 luni şi 9 zile, căzând astfel victime ale măsurilor administrative cu caracter politic luate, sub egida politicii comuniste, de către Statul Român în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 2, art. 3, art. 5 din Legea nr. 221/2009, art. 48, alin. (3) din Constituţia României, art. 1, 2, 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1, art. 3, alin. (1), art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 9 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.
Prin sentinţa civilă nr. 217/ S din 17 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţia inadmisibilităţii si excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocate de pârât.
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.D., in contradictoriu cu paratul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice cu sediul procedural ales la D.G.F.P. Timiş şi a obligat pârâtul la plata către reclamanta a echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plăţii al sumei de 3.000 euro.
A respins restul pretenţiilor.
A respins cererea privind obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:
Conform adresei din 31 noiembrie 2000 emisă de Ministerul Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare (fila 16 dosar), mama reclamantei (decedata la data de 20 mai 1999) a fost strămutată la data de 18 iunie 1951, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Sânmartinul Sârbesc, jud. Timiş, fixându-i-se domiciliu obligatoriu in localitatea Olaru. Prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, i s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Conform art. 3 lit. e) din Legea 221/2009, constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unităţi si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, întemeiata pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei in ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de antecesorul sau de gradul I, a fost respinsă, având în vedere că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă in mod expres calitate procesuala activa, după decesul persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, descendenţilor de gradul I ai acesteia.
Aceeaşi soluţie de respingere a fost pronunţata si in privinţa excepţiei inadmisibilităţii cererii, câtă vreme, acelaşi articol de lege menţionat, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, dă dreptul la obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei masuri administrative cu caracter politic soţului supravieţuitor si descendenţilor pana la gradul al doilea inclusiv ai persoanei decedate care a făcut obiectul unor astfel de masuri.
Tribunalul, ţinând cont de traumele suferite de antecesoarea reclamantei urmare a deportării, de perioada mare de timp scursa de la data luării acestei masuri (59 de ani) si de faptul ca antecesoarea reclamantei a beneficiat de masuri reparatorii potrivit Decretului-lege nr. 118/1990 pana la data decesului sau, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanta a echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plăţii al sumei de 3000 euro pentru prejudiciul moral suferit de antecesoarea sa de gradul I.
A fost respinsă in rest cererea de acordare a daunelor morale pana la limita solicitată de către reclamanta, precum si cererea de acordare a daunelor materiale cu motivarea că Legea nr. 221/2009 îndrituieşte doar la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, concluzie ce se desprinde din interpretarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Lege, care arata ca persoanele îndreptăţite la masuri reparatorii in baza acestei legi beneficiază de „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare ” .
Împotriva sentinţei civile nr. 2173 din 17 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş au declarat apel atât reclamanta B.D., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Prin decizia nr. 716/ A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanta B.D. împotriva sentinţei civile nr. 2173 pronunţată de Tribunalul Timiş la 17 septembrie 2010 în Dosar nr. 2422/30/2010.
A admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva aceleiaşi sentinţe şi rejudecând:
A schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Potrivit aceloraşi texte de lege, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
In speţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat tară ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, şi-a încetat efectele juridice.
Nu se poate reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale un „bun ” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
Cum în speţă nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă,cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa este îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului pe care l-a declarat împotriva sentinţei tribunalului, astfel cum a fost formulat si respingerii apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a reiterat situaţia de fapt invocată prin acţiunea formulată în temeiul art. 5 al Legii nr. 221/2009 şi a susţinut că deşi în cererea de chemare în judecată a arătat care au fost consecinţele măsurii deportării luate de statul român împotriva mamei sale, instanţa de judecată nu le-a avut în vedere pe toate la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, astfel că diferenţa dintre cuantumul solicitat ca despăgubiri morale şi cuantumul stabilit de instanţa de judecată este nejustificat de mare.
A mai arătat că în apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului a menţionat care sunt motivele pentru care consideră că sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş este nelegală, respectiv faptul că suma acordată nu reprezintă o justă şi rezonabilă despăgubire pentru prejudiciul moral suferit de mama sa în anii deportării şi că reparaţiile obţinute în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu au reprezentat şi nu reprezintă o reparaţie efectivă şi echitabilă şi nici nu justifică diminuarea cuantumului despăgubirilor pe care instanţa de fond a avut prerogativa de a le stabili.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia pronunţată în cauză, nelegal i-a respins apelul şi a admis apelul Statului Român în sensul respingerii acţiunii, constatând că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale are incidenţă în cauză.
Recurenta-reclamantă a susţinut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având drept scop înlăturarea consecinţelor măsurilor administrative cu caracter politic şi repunerea în drepturi a persoanelor împotriva cărora s-au dispus aceste măsuri, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României revizuită, decizia de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate are un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor, iar motivarea Curţii de Apel Timişoara este neavenită sub aspectul susţinerii că această prevedere legală se aplică doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Referitor la această alegaţie recurenta-reclamantă a susţinut că decizia Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, în primă instanţă sau căi de atac, la data pronunţării acestei decizii ci este aplicabilă doar celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
În caz contrar ar exista un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi s-au depus cereri în acelaşi timp şi s-a urmat aceeaşi procedură şi totodată, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5, alin. (1), lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea aplicabilă pe tot parcursul procesului civil.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că la data publicării deciziei de neconstituţionalitate avea deja o hotărâre prin care îmi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o speranţă legitimă şi prin urmare un bun în înţelesul art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, şi în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este îndreptăţită a obţine despăgubiri în temeiul dispoziţiilor de drept comun - art. 998, 999 C. civ. - câtă vreme caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva mamei sale este de necontestat, iar prescripţia dreptului la acţiune nu este incidenţă, întrucât prin dispoziţiile acestei legi a fost repusă în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
În drept, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 312, alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 304 alin. (1), pct. 7 şi 9 C. proc. civ., precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României revizuită.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Criticile recurentei-reclamante vizând faptul că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu şi-ar produce efecte, în cauză, ale, critici care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În acest sens, în mod legal curtea de apel a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recursul în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, decizie pe care instanţa de recurs trebuie să o aibă în vedere la soluţionarea cauzei, fiind general obligatorie de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstitutionalitătii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu este titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstitutionalitătii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat principiul nediscriminării, cum s-a invocat în recurs.
Acest principiu cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamanta, dat fiindcă cererea acesteia nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Rezultă că, dând eficienţă deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la prejudiciul moral încercat de autoarea sa ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supusă în perioada comunistă, acestea nu pot conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată de curtea de apel, în condiţiile în care nu mai există temeiul juridic al cererii lor de acordare de daune morale, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În ceea ce priveşte criticile privind acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept, respectiv art. 998 C. civ., este de reţinut că, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, un atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Faţă de toate considerentele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta B.D. împotriva deciziei nr. 716/ A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3448/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3419/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
