ICCJ. Decizia nr. 3939/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3939/2012
Dosar nr.23196/3/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia nr. 65 din 05 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII - a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva sentinţei civile nr. 1716 din 12 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că în raport de Legea nr. 455/2006 excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu este întemeiată, întrucât acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase în temeiul acestei legi se soluţionează în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate. Or, este evident că atât municipiul Bucureşti, cât şi Statul Român, sunt autorităţi interesate, fiecare dintre acestea putând invoca drepturi proprii cu privire la terenurile şi construcţiile în cauză.
Prima instanţă a apreciat corect că posesia reclamantei este utilă, exercitată sub nume de proprietar, continuă, publică şi netulburată.
Susţinerea conform căreia reclamanta ar fi un detentor precar este contrazisă de lista de inventariere a terenurilor din 1 noiembrie 1969, în care sunt menţionate terenurile aferente curţii bisericii. Reclamanta s-a considerat proprietară asupra acestora, menţionând chiar ca mod de dobândire donaţia de la familia ce a ctitorit biserica.
Nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu a fost scos din circuitul civil, iar în înscrisurile administrate de municipiul Bucureşti nu s-a făcut vreo menţiune cu privire la apartenenţa terenului la domeniul public al statului.
Au fost considerate neîntemeiate criticile privind modul de soluţionare a capătului de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiilor edificate pe terenul pentru care se solicită constatarea uzucapiunii.
2. Recursurile
2.1. Motive
Pârâţii au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile vizând următoarele aspecte:
Municipiul Bucureşti a arătat că nu are calitate procesuală pasivă pentru că uzucapiunea este o sancţiune ce operează împotriva proprietarului nediligent. Reclamanta nu a făcut dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent, astfel încât singura instituţie care ar avea calitate în cauză este Statul Român, prin M.F.P.
Terenul în litigiu nu putea face obiectul dreptului de proprietate personală anterior anului 1989, astfel încât nu putea fi dobândit prin prescripţie achizitivă pentru că posesia exercitată nu este utilă.
Cât priveşte capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă. În subsidiar, cererea este neîntemeiată deoarece nu se încadrează în prevederile art. 489 C. civ. Materialele folosite la construcţie nu aparţin recurentului, care nu are nici un drept asupra lor şi nici nu pretinde un astfel de drept.
Cererea de retrocedare trebuia depusă la Comisia specială de retrocedare prevăzută de OUG nr. 94/2000.
La rândul său, Statul Român arată că nu s-a făcut dovada apartenenţei imobilului în litigiu la domeniul privat al statului. În aceste condiţii, calitate procesuală pasivă are Municipiul Bucureşti, iar nu Statul Român.
Statul Român nu are calitate procesuală pasivă nici cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiei edificate pe teren. O astfel de cerere trebuie îndreptată împotriva unităţii administrativ - teritoriale pe raza căreia se află construcţia şi care aplică sancţiuni contravenţionale pentru efectuarea de lucrări de construcţii fără autorizaţie.
Nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ. pentru dobândirea terenului prin uzucapiune pentru că terenul nu a putut fi posedat înainte de 1989.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile nu sunt întemeiate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Ambii pârâţi au calitate procesuală în cauză, faţă de prevederile articolului unic al Legii nr. 455/2006, pe care s-a întemeiat acţiunea.
Astfel, potrivit acestei legi, acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate se soluţionează în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate.
Atât municipiul Bucureşti, cât şi Statul Român, reprezentat de M.F.P., în lipsă de dispoziţie contrară - pot fi considerate autorităţi interesate în legătură cu terenul în litigiu, de vreme ce fiecare ar putea invoca drepturi proprii cu privire la acesta, în condiţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Pentru aceleaşi considerente, ambii pârâţi au legitimare procesuală în capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiilor. Obligat într-un asemenea raport juridic este cel care ar putea pretinde vreun drept asupra construcţiilor. Or, de vreme ce art. 492 C. civ. prevede că orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte contrariul, înseamnă că cel care are calitate procesuală în capătul de cerere privind uzucapiunea asupra terenului poate pretinde un drept şi asupra construcţiilor edificate pe teren.
Pentru determinarea calităţii procesuale pasive în cererea privitoare la accesiune se verifică numai posibilitatea persoanei chemate în judecată de a pretinde sau nu un drept asupra construcţiilor, iar nu însăşi temeinicia unei asemenea pretenţii, dedusă, aşa cum susţin recurenţii, din faptul că materialele folosite la construcţie nu le aparţin şi, deci, nu pretind un drept asupra lor. Aceste aspecte privesc fondul raportului juridic litigios şi se analizează în subsidiar faţă de calitatea procesuală, faţă de art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la precaritatea posesiei exercitate de reclamantă asupra terenului. Ambele instanţe de fond au făcut interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1854 C. civ. care arată că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.
Aşadar, revenea pârâţilor să probeze că reclamanta nu a avut o posesie utilă, lucru pe care nu l-au făcut. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 4 din 16 ianuarie 2006 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, asupra recursului în interesul legii, s-a stabilit, cu valoare de principiu, că în cazul posesiilor începute înainte de legi adoptate în perioada regimului comunist prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi. Terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinaţia legală, ci doar au fost restrânse modalităţile de transmitere şi dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripţia pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare.
În fine, nu este întemeiată nici critica legată de faptul că cererea de retrocedare trebuia depusăla Comisia specială prevăzută de OUG nr. 94/2000. Aceasta deoarece ţine de evidenţă că obiectul prezentului litigiu nu îl constituie retrocedarea unui imobil ce a aparţinut cultelor religioase şi care a fost preluat în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 65 din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII - a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3937/2012. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 3942/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
