ICCJ. Decizia nr. 3935/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3935/2012
Dosar nr. 6245/3/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Deliberând, în aplicarea dispoziţiilor art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 923 din 24 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V - a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul S.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., obligând pârâtul la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în lei la data plăţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul şi Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 165/ A din 26 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul reclamantului ca nefondat şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că pretenţiile formulate de reclamant au fost fundamentate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederi ce au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale. Ca urmare a trecerii termenului stabilit de art. 147 alin. (1) din Constituţie, fără ca dispoziţiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, acestea şi-au încetat efectele, cu consecinţa lipsirii de suport legal a cererii introductive de instanţă. în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a reţinut că acesta nu are o speranţă legitimă la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009, întrucât dreptul său la despăgubiri nu se poate materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, respectiv fără obţinerea unei hotărâri definitive în acest sens. Cât priveşte precizarea temeiului juridic de către reclamant, direct în apel, se apreciază că aceasta are valenţele unei schimbări a cauzei acţiunii, interzisă în apel de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea deciziei recurate, admiterea apelului său, schimbarea în parte a sentinţei instanţei de fond şi admiterea cererii introductive aşa cum a fost formulată. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că Decizia recurată este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În motivarea recursului a susţinut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului şi că legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia. De asemenea, a criticat Decizia atacată sub aspectul aprecierii eronate a conţinutului probelor, dar şi sub aspectul greşitei interpretări a temeiurilor de drept pe care şi-a întemeiat cererea, din moment ce despăgubirile puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ. şi de Constituţia României. Susţine că instanţa trebuie să ţină cont de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, de art. 5, 6 şi 14 din CEDO şi ale Rezoluţiei 1096 din 1996 a CE, care primează, că în adoptarea Deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituţională aceasta nu şi-a respectat propriile decizii, uitând că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, fundamentate pe un alt temei de drept, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare în acel moment. Apreciază că în favoarea sa s-a stabilit prin această lege specială un drept subiectiv patrimonial, ce se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Înalta Curte observă că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Prin chiar cererea de recurs, reclamantul înţelege să critice Decizia atacată doar pentru lipsa temeiului legal şi pentru încălcarea şi greşita aplicare a legii.
Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia." Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii", al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" priveşte încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ceea ce în speţă nu se verifică.
Criticile formulate de reclamant urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că despăgubirile puteau fi solicitate oricum, în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ. şi de Constituţia României. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a înţeles să-şi întemeieze pretenţiile exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009. Abia în apel, prin precizările aflate la filele 25 - 32, reclamantul a solicitat instanţei să aibă în vedere şi alte temeiuri juridice decât cel iniţial invocat, respectiv art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia 1096 din1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia 40/ 34 din 1985 şi art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta faţă de modificările survenite prin deciziile Curţii Constituţionale.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzic în mod expres schimbarea în apel a cauzei.
Dreptul de acces la justiţie, invocat de recurentul - reclamant, nu este încălcat prin dispoziţiile legale mai sus invocate, pentru că nimic nu l-ar fi împiedicat pe acesta să stabilească temeiul juridic precizat în apel, încă de la instanţa de fond. Tribunalul nu a putut judeca decât în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, în virtutea principiului disponibilităţii şi numai în aceste limite instanţele de control au putut verifica legalitatea hotărârii pronunţate.
Cât priveşte susţinerea că, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dispoziţiile art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului primează, în mod corect instanţa de apel a reţinut că o asemenea critică nu poate fi primită, atâta timp cât Curtea Constituţională a stabilit că reparaţiile morale reglementate prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 produc atingere tocmai valorii supreme care este dreptatea în statul social şi democratic. În speţă nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor art. 14 din Convenţie, pentru că nu se poate reţine existenţa unei discriminări între persoane aflate în situaţii identice, care sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit, aşa cum susţine recurentul - reclamant. Respingerea acţiunii reclamantului a avut loc în condiţiile în care, în limitele legii, Curtea Constituţională a exercitat controlul a posteriori de constituţionalitate al unei dispoziţii legale aflate în vigoare.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.N. împotriva deciziei nr.165/ A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3933/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3937/2012. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
