ICCJ. Decizia nr. 408/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 408/2012
Dosar nr. 1671/115/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele
Prin acţiunea înregistrată la data de 19 aprilie 2010 Ia Tribunalul Caras - Severin reclamanta W.J. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 25.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlul de despăgubiri morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În motivarea acţiunii, a arătat că împreună cu întreaga familie a fost supusă măsurii administrative cu caracter politic constând în dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în localitatea Feteşti, jud. Ialomiţa, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în perioada 16 septembrie 1954 - 20 decembrie 1955.
Prin sentinţa civilă nr. 1213 din 22 iunie 2010 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 5000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta împreună cu întreaga ei familie au fost deportaţi în Bărăgan, stabilindu-se domiciliul obligatoriu în localitatea Feteşti, judeţul Ialomiţa, măsură luată în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. întrucât reclamanta s-a născut în perioada deportării, s-a considerat că se află în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 3 lit. e) din L.221/2009, fiind întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei civile nr. 1213 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Caras - Severin a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin.
În motivarea apelului s-a arătat că reclamanta şi familia acesteia nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic şi, prin urmare, nu îndeplinesc condiţiile cerute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri morale.
Pe de altă parte, a arătat pârâtul, drepturile prevăzute şi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
S-au adus critici şi cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă, nejustificat în raport cu prejudiciul real suferit.
Prin Decizia nr. 175/ A din 9 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a examinat hotărârea atacată în raport de e Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii sale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de, despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de fată, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Nu se poate reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În criticile dezvoltate se susţine că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată retroactiv, ci poate fi aplicată doar acţiunilor introduse după data pronunţării deciziei, respectiv 21 octombrie 2010.
În speţă este aplicabilă pe tot parcursul judecăţii legea în vigoare la data introducerii acţiunii, când pentru reclamantă s-a născut un drept în baza acestei legi.
În sensul neretroactivităţii legii este şi jurisprudenţa CEDO.
A considera că Decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă ar duce la consecinţa creării unor situaţii discriminatorii pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, în funcţie de momentul pronunţării hotărârilor judecătoreşti, ceea ce contravine art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin acordarea de către instanţa de fond a despăgubirilor la valoarea de 5.000 euro pentru reclamantă s-a născut o speranţă legitimă şi un bun în sensul art. 1 din Convenţie.
Recursul nu este fondat.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
În acest context se constată ca în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 31 şi 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţia României.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Timişoara la data 9 februarie 2011.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamanta nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Aşadar, faţă de cele reţinute, recursul se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de W.J. împotriva deciziei civile nr. 175/ A din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 407/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 406/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
