ICCJ. Decizia nr. 410/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 410/2012
Dosar nr. 2048/115/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1149 din 17 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului D.J. şi a obligat pârâtul Statul Român să-i plătească suma de 30.000 euro despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că legitimitatea procesuală a reclamantului este dovedită în cauză, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite de către descendenţii persoanei condamnate până la gradul al II - lea inclusiv.
Astfel, în raport de jurisprudenţa C.E.D.O., a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie şi în temeiul Legii nr. 221/2009, instanţa a admis în parte acţiunea reclamantului.
S-a reţinut că bunicii reclamantului, la data de 18 iunie 1951, au fost deportaţi din localitatea de domiciliu Socol, jud. Caraş-Severin, în localitatea Feteştii Noi, în Câmpia Bărăganului şi sunt îndeplinite cerinţele art. 1 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 euro, solicitată prin acţiune este exagerată, în stabilirea întinderii daunelor s-au luat în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi s-a dat eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cuantumul stabilindu-se pentru suma de 30.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul cât şi instituţia pârâtă.
În apelul său, reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinţei şi admiterea acţiunii în totalitate, suma solicitată fiind o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a solicitat, de asemenea, schimbarea sentinţei însă în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În motivare pârâtul a arătat că raţiunea despăgubirilor pentru daune morale nu trebuie să se constituie într-o îmbogăţire fără justă cauză, ci într-un remediu echitabil şi rezonabil care, oricum, a fost instituit prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009.
Chiar şi în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a consacrat măsura acordării de despăgubiri pentru daune morale însă în limite decente iar nu în cuantumul exagerat solicitat în cauză.
Prin Decizia nr. 217 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtului, schimbând sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a avut în vedere ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curţii Constituţionale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acţiunii de faţă a încetat să-şi mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă şi automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acţiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispoziţiilor în vigoare anterior momentului pronunţării deciziei de neconstituţionalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituţionalităţii sale parţiale sau totale) nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ş.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgia).
Instanţa a mai reţinut că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. l) la Convenţie, pe care trebuia să-1 prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 8, fără a dezvolta critici încadrabile în conţinutul acestor texte de lege, precum şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că reclamantul întruneşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acţiune.
Potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, tară ca acestea să fie amenzi excesive pentru autorii prejudiciului.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
În acest context se constată ca în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 31 şi 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţia României.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Timişoara la data 14 februarie 2011.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Faţă de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile prin care se susţine că reclamantul întruneşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acţiune.
Aşadar, faţă de cele reţinute, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.J. împotriva deciziei civile nr. 217 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 413/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 412/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
