ICCJ. Decizia nr. 406/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 406/2012
Dosar nr. 1208/117/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 560 din 18 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii C.R.D., P.P. si C.I.A, în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 180.000 lei reprezentând despăgubiri, fiind respinsă cererea reclamanţilor de obligare a paratului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că antecesorul reclamanţilor, respectiv C.R.T., a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 334 din 15 iulie 1954 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, în Dosar nr. 378/1954, la trei ani detenţie grea şi confiscarea totală a averii personale pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare, în baza art. 1931 alin. (2) C. pen. fiind eliberat la data de 16 iulie 1954 prin expirarea pedepsei la data condamnării.
Condamnarea suferită de autorul reclamanţilor este o condamnare de drept, în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar reclamanţilor nu le-au fost recunoscute drepturile ca beneficiari ai Decretului Lege nr. 118/1990.
Instanţa a reţinut că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, instituite de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ. şi ale art. 48 alin. (3) din Constituţia României, care impun repararea de către Statutul roman prin Ministerul Finanţelor, a pagubelor suferite.
Întrucât un astfel de prejudiciu nu poate fi evaluat în mod concret, este necesară o despăgubire compensatorie, iar suma de 180.000 lei s-a considerat că reprezintă o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
A fost a respinsă cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedită.
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
Reclamanţii au solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în întregime a acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de 630.000 lei daune morale şi cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului reclamanţii au criticat sentinţa instanţei de fond pentru netemeinicie şi neegalitate, atât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, cât şi în ce priveşte respingerea ca nedovedită a cererii de obligare a pârâtului la plata cheltuieli de judecată.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor solicitate, reclamanţii au arătat că instanţa trebuia să ţină seama de faptul că antecesorul lor a suferit o condamnare politică, că perioada detenţiei a durat 3 ani şi 5 luni, că prin probele administrate în cauză s-au dovedit condiţiile inumane de anchetă, detenţie şi de muncă la canal, precum şi repercusiunile condamnării ulterioare eliberării.
În ce priveşte respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reclamanţii au arătat că instanţa de fond nu a ţinut seama de chitanţa depusă la dosar, chitanţă cu care au dovedit cuantumul acestor cheltuieli.
Pârâtul Statul român a solicitat în principal schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii şi în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor.
La data de 8 decembrie 2010 pârâtul Statul român a solicitat instanţei să ţină seama de dispoziţiile deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi să schimbe sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii.
Prin Decizia nr. 127/ A din 17 februarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis în parte apelul declarat de reclamanţi şi cel declarat de pârât, a schimbat sentinţa în sensul că a respins petitul privind daunele morale. A obligat pârâtul la 1240 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă. A respins cererea apelanţilor reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare, Decizia fiind obligatorie şi cu efecte „erga omnes", potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale în prezenta materie, compatibile cu Constituţia este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale au rămas fără efecte juridice.
Instanţa a analizat şi dacă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanţii aveau un bun sau o speranţă legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanţii deţin şi o hotărâre de primă instanţă pronunţată în temeiul acestui act normativ.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deşi la un moment dat acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol, exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speţă nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în prima instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie nu se pune în cauză, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
A fost admis apelul declarat de reclamanţi în parte cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată la instanţa de fond în cuantum de 1240 lei,deoarece acţiunea a fost promovată înaintea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, astfel că Statul Român se află în culpă procesuală iar reclamanţii au făcut dovada cheltuielilor prin chitanţa depusă la dosar la fila 17.
În ce priveşte cererea reclamanţilor apelanţi la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în apel, curtea a respins-o având în vedere că apelul a fost exercitat după intrarea în vigoare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, astfel că Statul Român nu se află în culpă procesuală în sensul art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs, criticând-o pentru că nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare". De asemenea Decizia este criticată pentru că a aplicat greşit dispoziţiile art. l din Protocolul 1 la Convenţie.
S-a avut în vedere doar Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cadrul legal se întregeşte cu art. 5 pct. l şi pct. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Până la data introducerii acţiunii antecesorul reclamanţilor, decedat în anul 1984, nu a avut cum să beneficieze de dispoziţiile Decretului-lege 118/1990 şi Legii nr. 221/2009.
Reclamanţii au mai formulat critici cu privire la greşita acordare a cheltuielilor de judecată.
Recursul nu este fondat.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
În acest context se constată ca în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 31 şi 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţia României.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Cluj la data de 17 februarie 2011
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstitutional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamanţii nu au un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Faţă de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile prin care se susţine că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, referitoare la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, tratatele ratificate de Parlamentfacpartedindreptulintern, iarreglementările internaţionale şi cele comunitare au prioritate faţa de dispoziţiile contrare din dreptul intern.
Cât priveşte critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., urmează a fi înlăturată. In mod corect instanţa de apel a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată,la prima instanţă, deoarece acesta căzuse în pretenţii. Cât priveşte apelurile,ambele au fost admise, iar apelul reclamanţilor a fost admis doar cu privire la cheltuielile de judecată, deci nu se mai justifica obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din apel către reclamanţi.
Pentru considerentele expuse recursul se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii P.P., C.R.D. şi C.I.A. împotriva deciziei civile nr. 127 A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 408/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 405/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
