ICCJ. Decizia nr. 4485/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 784 din 4 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V -a civilă - după anularea, prin Decizia nr. 1065 din 13 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a sentinței civile nr. 2419 din 18 martie 2009 pronunțate de Judecătoria sector 5 București, a fost admisă cererea formulată (în subsidiar) de către reclamanta V.B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și s-a dispus obligarea acestui pârât la plata către reclamantă a sumei de 12.237,08 lei preț actualizat, cu cheltuieli de judecată; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei, în contradictoriu cu același pârât, privind plata prețului de circulație al imobilului, respingându-se excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice; a fost respinsă acțiunea aceleiași reclamante față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive, admițându-se, în prealabil, excepția cu acest obiect; s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capetelor de cerere privind contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, cheltuielile de judecată în procesele purtate cu E.V. și daune -interese; a fost respinsă cererea de chemare în garanție ca nefondată.
în motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta a dobândit proprietatea imobilului situat în București, sector 4, prin contractul de vânzare - cumpărare din 21 iulie 1997, drept de proprietate desființat ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 3035 din 29 mai 2003, prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului reclamantei, cu motivarea că, la momentul încheierii acestui contract, nu s-au respectat prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995.
în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, s-a constatat că aceasta este întrunită în persoana Ministerului Finanțelor Publice, nu și a Statului Român, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, în ce privește restituirea prețului actualizat, s-a constatat că titlul reclamanților a fost desființat, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din lege, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de restituire a prețului actualizat, din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sens în care tribunalul a dispus obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamantă a sumei reprezentând prețul încasat în baza contractului de vânzare cumpărare din 21 iulie 1997, actualizat cu indicele de inflație, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către expert S.M., respectiv suma de 12.237,08 lei.
A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului, ca nefondată, câtă vreme contractul de vânzare cumpărare ce a reprezentat titlul reclamantei nu s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nefiind incidente dispozițiile art. 501din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.
în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, s-a constatat că declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de mandatar nu este imputabilă chematei în garanție, care și-a îndeplinit obligația de a încheia contractul în numele mandantului, în schimbul unui comision. Prin urmare, nu există temei juridic pentru restituirea comisionului de 1% către pârât.
Prin Decizia nr. 322 din 22 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV -a civilă, au fost admise apelurile declarate de către reclamantă și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței menționate, ce a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, cu cheltuieli de judecată în fond, respingându-se excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Drept urmare, s-a dispus obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 12.237,08 lei, reprezentând preț actualizat, până la data de 30 septembrie 2008, sumă care va fi actualizată în continuare, până la data plății efective, cu indicele de inflație.
Totodată, s-a dispus obligarea acelorași pârâți și la plata către reclamantă a dobânzilor legale calculate asupra sumei de 12.237,08 lei, pentru perioada de la 18 martie 2009 la data plății efective, dobânzi care vor fi calculate la nivelul dobânzii de referință a B.N.R diminuat cu 20%, conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General.
Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de către prima instanță, în raport de care a constatat că, în mod judicios, tribunalul a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu a art. 501din lege și nici a textelor Codului civil care reglementează răspunderea pentru evicțiune, reclamantei cuvenindu-i-se legal doar prețul actualizat, nu și excedentul de valoare până la valoarea de piață.
Astfel, faptul că actul de vânzare cumpărare din 21 iulie 1997 a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a fost tranșat irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin Decizia nr. 302 din 2 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus menționat, deoarece cumpărătorii din contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru părți din imobilul din București, printre care și reclamanta din cauză, V.B., nu mai pot fi considerați de bună credință.
De aceea, considerațiile apelantei reclamante, în sensul că prin sentința civilă nr. 3035/2003 a Judecătoriei Sectorului 4 nu ar fi fost constatată reaua sa credință, rămân total irelevante în cauză, neputând a se repune în discuție la acest moment aspectele care vizează legalitatea contractului. Toate aceste apărări vizează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și ar fi putut căpăta relevanță în cauza soluționată prin Decizia civilă nr. 302 din 2 aprilie 2005.
în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care reglementează ipoteza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate "cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995", anume a acelor contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească, în raport de situația din speță, reclamantei i se cuvine doar prețul actualizat, iar nu prețul de piață. Textul de lege reia principiul general al efectelor nulității, conform căruia declararea nulității unui contract atrage restituirea prestațiilor, spre deosebire de situația evicțiunii consumate, care are drept ipoteză un contract pe deplin valabil, nedeclarat nul, caz în care se aplică nu principiul restituirii prestațiilor, ci răspunderea pentru evicțiune întemeiată pe art. 1337 și urm. C. civ.
S-a apreciat că sunt nefondate susținerile apelantei reclamante în sensul că nu i-ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, deoarece, pe de o parte, reclamantul nu poate înlătura aplicarea textelor legale incidente în cauză în raport de situația de fapt și pretenția dedusă judecății, chiar dacă a indicat un alt text de lege drept temei al pretențiilor sale, iar, pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001 se aplică prioritar față de dreptul comun, fiind vorba despre o lege specială.
Oricum, nu există nicio diferență între regimul de drept comun și legea specială, nici în cadrul dreptului comun, în cazul contractului anulat, neaplicându-se răspunderea pentru evicțiune, obligație care, ca efect al contractului, poate exista numai în situația în care acel contract își produce efectele, iar nu și când a fost declarat nul și nu produce niciun efect, precum în speță, întrucât acesta nu dă naștere obligațiilor specifice acelui tip de contract în sarcina părților.
în ce privește calitatea procesuală pasivă, s-a considerat că, în contextul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice este reprezentantul Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în condițiile în care sursa plății nu sunt propriile fonduri ale Ministerului Finanțelor Publice ca instituție de sine stătătoare, ci este fondul extrabugetar pe care ministerul doar îl administrează.
Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special în raport de dispozițiile de drept comun conținute în Codul civil (art. 969,art. 1337,art. 1341 și urm., art. 1344), aplicându-se prioritar și justificându-se pe deplin având în vedere natura specifică a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Acest contract va fi guvernat de normele speciale care l-au reglementat, iar numai în măsura în care acestea sunt insuficiente, devin aplicabile normele generale, dacă contravin esenței contractului.
în condițiile dreptului comun, restituirea prețului de către vânzător ca urmare a declarării nulității unui contract de vânzare cumpărare sau angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului în condițiile Codului civil se justifică în mod esențial, ca de altfel toate obligațiile vânzătorului, pe reciprocitatea și interdependența obligațiilor și are ca temei faptul că partea, manifestându-și liber voința juridică, și-a asumat un contract care îi atrage și obligații, corelativ drepturilor dobândite.
în cadrul vânzării efectuate în condițiile Legii nr. 112/1995, unitatea deținătoare a acționat în numele și pentru Statul român, la dispoziția acestuia (dată prin însăși edictarea legii), după cum și efectele acestei vânzări nu s-au produs în persoana unității deținătoare, Municipiul București (care nu a încasat niciun preț).
în concluzie, Curtea a apreciat că răspunderea pentru plata prețului actualizat, în condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, trebuie angajată în persoana Statului Român și a Ministerului Finanțelor Publice, acesta din urmă în calitate de reprezentant al Statului Român și administrator al fondului extrabugetar din care se face plata, fiind greșită soluția tribunalului de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și de reținere exclusiv a calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
în ce privește pretenția reclamantei, formulată în faza apelului, de a-i fi acordate și dobânzi la suma primită, începând cu data pronunțării sentinței nr. 2419 din 18 martie 2009 și până la data plății efective, Curtea a constatat că, în fața Judecătoriei Sectorului 5, reclamanta nu a cerut dobânzile legale, astfel cum susține la acest moment, această solicitare fiind formulată pentru prima dată prin cererea de apel împotriva sentinței judecătoriei, în conformitate cu art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
în raport de acest text, hotărârea primei instanțe în cauză este sentința nr. 2419 din 18 martie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5. Faptul că a fost anulată nu prezintă relevanță sub aspectul aplicării art. 294 alin. (2), în sensul de a se considera că hotărârea primei instanțe este sentința nr. 784 din 4 iunie 2010 a Tribunalului București, atât timp cât cererea reclamantei de acordare a dobânzilor este anterioară acelei sentințe.
Pe fondul acestei pretenții, Curtea a constatat că este întemeiată obligarea la plata sumelor reprezentând dobânda legală, în mod cumulativ cu plata sumei actualizate cu indicele de inflație, pentru a acoperi integral prejudicial suferit de reclamantă, avându-se în vedere natura lor juridică diferită i faptul că vizează prejudicii diferite.
Astfel, actualizarea cu indicele de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață și prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare, suma rezultată din actualizare fiind echivalentă sub aspectul puterii de cumpărare cu cea asupra căreia se aplică actualizarea, în timp ce dobânda legală reprezintă profitul ce putea fi obținut de creditor din investirea/valorificarea acelei sume.
în ceea ce privește apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru considerente deja expuse, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, în calitatea sa de administrator al fondului extrabugetar și reprezentant al statului însuși.
în privința cererii de chemare în garanție, Curtea a constatat că apelantul pârât nu aduce prin apelul formulat nicio argumentare contrară soluției tribunalului, soluție, de altfel, legală, neexistând temei pentru obligarea SC A.V.L. Berceni SA la restituirea către stat a comisionului încasat de 1% pentru un serviciu efectiv prestat în baza unor dispoziții legale exprese, dar și a unui contract de prestări servicii care nu a fost desființat până în prezent.
Statul Român nu a formulat această cerere de chemare în garanție a SC A.V.L. Berceni SA pentru prejudiciul creat prin îndeplinirea defectuoasă a contractului de mandat, în condițiile art. 1539 și urm. C. civ., deci nu a invocat răspunderea mandatarului în baza contractului de mandat, ci a solicitat restituirea comisionului încasat.
Curtea a constatat, însă, că se impune admiterea criticii apelantului pârât legate de obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, dar nu în raport de susținerile din cererea de apel, neîntemeiate față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., ci față de schimbarea soluției tribunalului, în sensul obligării, alături de Ministerul Finanțelor Publice, și a Statului Român, această soluție atrăgând, în condițiile art. 274 C. proc. civ., angajarea răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată a acestor două părți căzute în pretenții, aflate în culpă procesuală, de vreme ce prin opoziția formulată au prilejuit costurile prezentei judecăți.
împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta V.B. și pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice (în nume propriu), reprezentați prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta V.B. a arătat, în esență, că instanța de apel, în mod greșit, a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 1/2009, întrucât niciuna dintre aceste legi nu era în vigoare la data nașterii dreptului la acțiunea în despăgubiri, în anul 1997, când reclamanta a dobândit acest drept, prin contractul din 21 iulie 1997, operațiunea juridică de cumpărare și orice acțiune în despăgubiri rezultând din acest contract fiind supuse principiului tempus regit actum (cel puțin în ceea ce privește elementele de drept substanțial, nefiind vorba despre facta futura sau facta pendentia).
Chiar dacă declararea nulității absolute a acestui act juridic, prin sentința civilă nr. 3035 din 29 mai 2003, produce efecte ex tune, pe data rămânerii irevocabile a sentinței, dreptul de proprietate dobândit rămâne guvernat de legea în vigoare la data achiziției, aceeași dată impunând textele normative aplicabile în cazul despăgubirilor.
Astfel, în cauză, răspunderea pentru evicțiune este pe deplin aplicabilă în ipotezele legale prevăzute de art. 1337 și următoarele C. civ., neputând a se afirma că declararea nulității unui contract lipsește pe cumpărător de dreptul de a pretinde vânzătorului, oricare ar fi acesta, plata despăgubirilor pentru evicțiune, astfel cum legea stipulează, cu atât mai mult cu cât dreptul de proprietate asupra imobilului reprezintă un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Chiar dacă s-ar aprecia că este incidență legea de la data evingerii, respectiv momentul pronunțării Deciziei civile nr. 302 din 02 aprilie 2005 a Curții de Apel București, tot nu pot fi aplicate prevederile Legii nr. 1/2009, fiind, deci, aplicabile prevederile ce guvernează evicțiunea în dreptul comun.
Recurenta a mai susținut că instanța a apreciat greșit și problema bunei-credințe a cumpărătorului, în condițiile în care prin sentința civilă nr. 35 din 29 mai 2003, irevocabilă, este certă doar reaua-credință a vânzătorului, nefiind constatată reaua credință a cumpărătorului.
Oricum, distincțiile legate de reaua sau buna credință nu pot opera decât în limitele Legii nr. 1/2009 și, dacă aceasta este înlăturată de la aplicare, dreptul comun conservă obligația de despăgubire la valoarea de circulație a bunului, tară a face vreo distincție între cumpărătorul de rea-credintă ori de buna-credintă.
Instanța de apel a apreciat greșit că nu există evicțiune de drept, ci numai de fapt, motivând în sensul că și prin aplicarea art. 1337 C. civ. s-ar ajunge la aceeași concluzie ca aceea rezultată din aplicarea Legii nr. 10/2001. Raționamentul instanței este greșit, deoarece conduce la concluzia că actul nul nu este ineficace, ci inexistent. Or, inexistența unui act civil este contrazisă de chiar faptul că instanța acordă despăgubiri, constând în prestații restituite sau reparații ce includ reprezentări valorice ale fluctuației fenomenelor economice.
Prin motivele de recurs, s-a susținut, de asemenea, că este eronat argumentul pe baza căruia au fost înlăturate prevederile art. 501din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv acela că, în speță, contractul de vânzare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat, fiind, deci, încheiat cu nerespectarea legii.
în realitate, prevederile art. 50 alin. (2) și alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 sunt contradictorii, întrucât în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare este încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, acesta se consolidează retroactiv și nu mai poate fi anulat.
Fiind aplicabil principiul de interpretare a legii în sensul producerii de efecte juridice, și nu acela al ineficientei, prețul pe care trebuie să îl primească reclamanții, cu titlu de despăgubire pentru evicțiune, este acela reprezentând valoarea de circulație a imobilului, în caz contrar ipoteza avută în vedere de art. 50 alin. (2)1 fiind imposibil de realizat.
Recurenții au subliniat că decizia - ca, de altfel, și sentința - este dată cu aplicarea greșită a legii, sub aspectul calității procesuale pasive, apreciind că au calitate procesuală toate părțile chemate în judecată.
2. în dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâții au arătat, în primul rând, că instanța de apel a apreciat în mod greșit că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice au calitate procesuală pasivă în cauză și a stabilit în sarcina acestora obligația de restituire a prețului actualizat, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț. Or, pârâții nu au fost parte la încheierea contractului dintre reclamantă și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A.V.L. Berceni SA, Ministerul Finanțelor Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.
Deposedarea reclamantei de imobilul situat în București, sector 4, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art. 1337,art. 1341 și următoarele C. civ., se poate pune numai problema răspunderii vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC A.V.L. Berceni SA, pentru evicțiune, așa cum reclamanta a susținut atât în cererea precizată, cât și în apelul formulat.
Aceste dispoziții de drept comun nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, respectiv dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Recurenții au susținut, totodată, că instanța de apel a dispus în mod nelegal obligarea și la plata dobânzii legale.
Astfel, în primul rând, contrar celor reținute de către instanța de apel, solicitarea dobânzii legale reprezenta o cerere nouă în apel, fiind inadmisibilă, față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în mod greșit, instanța de apel a calificat dobânda cerută de reclamantă ca fiind o dobândă ivită după pronunțarea hotărârii primei instanțe, în sensul art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
în al doilea rând, deși instanța de apel a reținut ca temei legal al obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Ministerului Finanțelor Publice, la restituirea prețului actualizat, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca normă specială, derogatorie de la dreptul comun, în mod nelegal a dispus și obligarea la plata dobânzii legale, în condițiile în care acea dispoziție prevede doar restituirea prețului actualizat.
Pe de altă parte, întrucât suma plătită nedatorat se actualizează cu indicele de inflație, nu pot fi acordate alte sume cu natura juridică de daune interese moratorii, pentru că s-ar obține o dublă reparație pentru același prejudiciu, cu consecința îmbogățirii fără justă cauză.
în subsidiar, recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală și în ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție, deoarece, față de dispozițiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, pârâții erau îndreptățiți sa solicite obligarea SC A.V.L. Berceni SA la restituirea comisionului încasat.
în ceea ce privește obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, s-a susținut că decizia recurată este nelegală, deoarece culpa aparține Primăriei Municipiului București, ca parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu intimata-reclamantă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
1. în ceea ce privește recursul declarat de către reclamanta V.B., criticile acestei părți s-au referit la legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății în cauză, precum și la modul de aplicare de către instanța de apel a normei incidente, aspecte ce vor fi analizate ca atare, în raport de argumentele recurentei.
în acest context, se reține că instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii în pretenții a fostului chiriaș al unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), al cărui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, la solicitarea proprietarului deposedat abuziv de către stat.
Astfel, ambele instanțe de fond au reținut necontestat că prin sentința civilă nr. 3035 din 29 mai 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, irevocabilă prin Decizia nr. 302 din 2 martie 2005 pronunțată în dosar de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 încheiat de către reclamanta V.B. și Primăria Municipiului București, prin SC A.V.L. Berceni SA.
Această sancțiune a fost aplicată în virtutea art. 46 (actualmente 45) din Legea nr. 10/2001, constatându-se încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și calitatea de cumpărători de rea - credință, întrucât aceștia puteau lua cunoștință, cu minime diligente, de cererea de restituire în natură formulată, în baza Legii nr. 112/1995, de către fostul proprietar deposedat de către stat.
Cât privește legea aplicabilă raportului juridic obligațional născut în urma constatării nulității absolute a contractului, trebuie pornit de la premisa că efectele nulității, respectiv consecințele desființării actului juridic civil constatat a fi fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale, sunt reglementate de legea pe temeiul căreia a fost aplicată sancțiunea nulității, în virtutea principiului tempus regit actum.
Așadar, nu este incidență legea de la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, chiar dacă efectele nulității se produc retroactiv, susținerile cu acest obiect din motivarea recursului reflectând o interpretare greșită a principiului tempus regit actum ce interesează aplicarea în timp a legii civile.
Recurenta a formulat o asemenea susținere în legătură cu dreptul la despăgubiri, fiind evidentă confuzia pe care o face între efectele contractului, reprezentate de drepturile și obligațiile născute din contract, care, sunt, într-adevăr, supuse legii de la momentul contractării, și efectele nulității (din care derivă dreptul la restituirea prestațiilor, ca urmare a restabilirii situației anterioare), care nu au ca fundament însuși contractul ce a fost constatat nul, ci desființarea pe cale judecătorească a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ce reprezintă o situație juridică nouă.
în acest context, trebuie analizat dacă Legea nr. 10/2001, pe temeiul căreia s-a dispus desființarea contractului, se preocupă de regimul juridic al efectelor nulității, observându-se că acest act normativ reglementează cazurile și condițiile în care are loc dezdăunarea cumpărătorului, inclusiv ipoteza din prezenta cauză.
Nu există, astfel, niciun motiv pentru a nu da eficiență acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât are caracter special, derogând de la dreptul comun reprezentat de Codul civil, ce reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, totodată, de la principiile ce guvernează efectele nulității unui act juridic civil, inclusiv cel al restabilirii situației anterioare sancțiunii nulității.
Cât privește modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, se constată că este lipsită de relevanță, în condițiile în care nu a afectat norma din Legea nr. 10/2001, constatată de către instanța de apel ca fiind incidență în raport de situația de fapt reținută în cauză, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (2) (se va reveni asupra acestui aspect).
Astfel, potrivit acestei norme, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat plătit.
Art. 50 alin. (2) nu a suferit vreo modificare prin Legea nr. 1/2009 (și nici prin Legea nr. 247/2005, corespunzând fostului art. 55 alin. (3) în varianta de la 2 martie 2005, data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat în cauză nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare), prin acest din urmă act normativ, în materia dezdăunării chiriașilor - cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, doar a fost adăugată o altă ipoteză (actualul art. 501), cea a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Numai dacă situația din fapt din cauză s-ar fi încadrat în ipoteza reglementată prin art. 50 s-ar fi pus problema conflictului de norme în timp și, eventual, a incidenței dreptului comun (obligația de garanție pentru evicțiune prevăzută de Codul civil), în cazul în care s-ar fi ajuns la concluzia că art. 501nu este aplicabil, astfel cum pretinde recurenta. Or, cât timp este exclusă ipoteza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, este lipsită de finalitate însăși cercetarea aspectului în discuție.
Ca atare, urmează a fi înlăturate criticile recurentei referitoare la Legea nr. 1/2009, care nu are incidență în cauză, cu atât mai mult criticile vizând prevederile art. 501introduse prin acest act normativ.
Pentru rațiuni similare, vor fi respinse susținerile recurentei vizând instituția răspunderii pentru evicțiune prevăzute de Codul civil în sarcina vânzătorului, din moment ce este aplicabilă legea specială, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (2), inclusiv argumentele referitoare la viabilitatea garanției contra evictiunii chiar în situația unui act nul.
Deși aceste argumente au vizat considerente ale deciziei de apel, prin care s-a urmărit demonstrarea funcționării acestei obligații contractuale a vânzătorului doar în cazul unui contract valabil încheiat, nu și al unui act nul, față de determinarea certă a aplicării legii speciale, considerentele cu acest conținut nu sunt decisive pentru soluția conturată și, drept urmare, nu se impune analiza susținerilor părții în combaterea lor, din moment ce tot nu s-ar ajunge la modificarea deciziei, chiar dacă aceste susțineri ar fi corecte.
în raport de cele expuse, înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod corect legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății, motivul de recurs pe acest aspect fiind nefondat.
în ceea ce privește modul de aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se constată, de asemenea, că susținerile recurentei nu au suport și urmează a fi respinse.
După cum s-a arătat anterior, prin Decizia nr. 302 din 2 martie 2005 a Curții de Apel București, prin care a fost menținută sentința civilă nr. 3035 din 29 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 4 București, s-a reținut, pe de o parte, că V.B. nu a fost de bună - credință la cumpărarea apartamentului în litigiu, deoarece știa sau trebuia să știe că a fost preluat de statul comunist prin abuz, iar aparența titlului putea fi descoperită cu minime diligente, obligatorii pentru cumpărător iar, pe de altă parte, că, la momentul cumpărării, s-au încălcat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin modul de formulare a cererii de cumpărare.
Nerespectarea art. 9 nu a fost constatată în contextul analizării atitudinii subiective a cumpărătorului la momentul încheierii contractului, corelația cu reaua - credință a părții contractante fiind făcută doar pentru confirmarea acestei conduite, deja conturată, în opinia acelei instanțe, din alte împrejurări relevante. Insă, chiar dacă s-ar reține contrariul, în sensul că verificarea respectării normei din Legea nr. 112/1995 s-a realizat în contextul bunei sau relei - credințe, tot nu se poate ignora constatarea încălcării legii.
Astfel, simpla încălcare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, constatată de instanță în procesul anterior conduce la aplicabilitatea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ale cărui cerințe sunt întrunite.
Această constatare fiind suficientă pentru conturarea concluziei expuse, nu este necesară analiza incidența relei - credințe asupra întinderii dezdăunării cuvenite cumpărătorului, la care se face referire prin motivele de recurs, constatându-se, de altfel, că acest aspect nu a fost cercetat nici prin decizia de recurs, ca atare, susținerile recurentei cu acest obiect nu reprezintă critici la adresa deciziei recurate.
Situația de fapt arătată a fost reținută de către ambele instanțe de fond din prezenta cauză în virtutea autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile, pronunțate în litigiul anterior, în ceea ce privește motivele de nulitate ce afectează contractul de vânzare -cumpărare, decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 1 și 9 din Legea nr. 112/1995.
Contractul de vânzare - cumpărare fiind încheiat de V.B. cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în mod corect, instanța de apel a constatat că este întrunită ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptățirea cumpărătorului exclusiv la restituirea prețului actualizat.
în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, recurenta nu a dezvoltat criticile pe acest aspect și nu a arătat motivele pentru care apreciază că au calitate procesuală toate părțile chemate în judecată.
Față de considerentele expuse, înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs formulate nu relevă o încălcare sau o aplicare greșită a legii de către instanța de apel, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
2. Referitor la recursul pârâților, se constată, de asemenea, că nu este fondat.
Susținerile vizând lipsa calității procesuale pasive a recurenților în cererea având ca obiect plata prețului actualizat se bazează pe răspunderea vânzătorului contra evicțiunii, or, au fost deja expuse, prin prezenta decizie, considerentele pentru care această instanță de control judiciar a confirmat decizia de apel în sensul neoperării obligației de garanție pentru evicțiune reglementate de Codul civil și al incidenței Legii nr. 10/2001, ca act normativ cu caracter special, derogator de la dreptul comun.
întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează și calitatea procesuală pasivă în cazurile descrise în art. 50, verificarea întrunirii acesteia în cauză trebuie realizată din perspectiva acestui act normativ, astfel cum, în mod corect, a considerat instanța de apel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3).
în conformitate cu aceste prevederi, în cazul desființării contractului de vânzare - cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât restituirea prețului actualizat - în ipoteza unui contract încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995 - cât și restituirea valorii de piață a imobilului - în ipoteza unui contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 - se realizează "de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Se instituie, astfel, ex lege obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează, așadar, în ceea ce privește atât restituirea valorii de piață a imobilului, cât și restituirea prețului actualizat.
Pe acest temei, în mod corect, ambele instanțe de fond au apreciat în cauză că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, ca debitor al obligației de restituire (în oricare dintre ipotezele legale), critica recurenților cu acest obiect neavând temei.
în ceea ce privește cumulul actualizării prețului din contractul de vânzare - cumpărare și dobânda legală, se reține, în primul rând, că instanța de apel a apreciat că solicitarea reclamantei de acordare a dobânzii legale, formulată în faza apelului, este admisibilă, în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., deoarece este vizată dobânda ivită după pronunțarea hotărârii primei instanțe.
Pârâții nu au formulat critici concrete față de această apreciere a instanței, susținând generic incidența art. 294 alin. (1) și aplicarea greșită, de către instanța de apel, a alin. (2) al acestei norme, motiv pentru care susținerile pe acest aspect urmează a fi înlăturate.
în al doilea rând, prin aplicarea cumulului în discuție, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum susțin recurenții - pârâți, întrucât dobânda nu a fost acordată în cauză pentru repararea prejudiciului produs prin plata prețului dintr-un contract nul, funcție reparatorie îndeplinită, în aplicarea normei menționate, de către actualizarea cu indicele de inflație a prețului din contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel, nu a fost aplicată cu începere de la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, astfel cum s-a procedat cu actualizarea cu indicele de inflație (care a fost calculată pentru perioada de la data de 21 iulie 1997 și până la data efectuării raportului de expertiză în primă instanță), ceea ce înseamnă că nu a fost acordată în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel a avut în vedere perioada ulterioară pronunțării hotărârii primei instanțe, pentru acoperirea prejudiciului creat prin lipsirea creditorului de profitul ce putea fi obținut din investirea/valorificarea sumei de bani în acea perioadă.
Daunele - interese constând în dobânda legală se cuvin în virtutea principiului desprins din dispozițiile art. 1088 C. civ., potrivit căruia orice sumă de bani este producătoare de dobânzi, chiar tară justificarea vreunei pagube, modul de calcul fiind cel prevăzut de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 (în vigoare la data pronunțării deciziei recurate), la care instanța de apel a făcut referire.
Nu sunt fondate, în aceste condiții, susținerile recurenților în sensul că se obține o dublă reparație pentru același prejudiciu, cu consecința îmbogățirii tară justă cauză, din moment ce este vorba despre prejudicii diferite, vizând perioade de timp distincte.
în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de chemare în garanție, în mod corect, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe prin care s-au respins pretențiile Statului Român de obligare a SC A.V.L. Berceni SA la restituirea comisionului de 1% din prețul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cu toate că acest comision a fost încasat de unitatea specializată în evaluarea și vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, conform art. 41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H..G 20/1996 republicată, nu există vreun temei legal pentru restituirea sa, cât timp comisionul a fost încasat pentru un serviciu prestat în temeiul unui contract de mandat ce nu a fost desființat până în prezent, iar desființarea contractului de vânzare - cumpărare nu este imputabilă chematei în garanție, care și-a îndeplinit obligația de încheiere a contractului în numele mandantului, în schimbul unui comision.
împrejurarea că suma de bani cu acest titlu nu a intrat în fondul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, după cum rezultă din art. 13 alin.(6) lit. a) din Legea nr. 112/1995, în timp ce Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice au fost obligate, prin decizia de apel, să restituie întregul preț al vânzării (așadar, și comisionul inclus în preț), din fondul extrabugetar, nu justifică prin ea însăși restituirea sumei de către mandatar, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăzând sursa din care urmează a se efectua plata de către Ministerul Finanțelor Publice, indiferent de elementele componente ale fondului extrabugetar.
De altfel, art. 50 alin. (3) prevede plata către cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, din același fond, și a altor sume de bani ce nu au alimentat fondul extrabugetar, precum sumele reprezentând actualizarea prețului de vânzare ori chiar prețul de piață, în diferitele ipoteze legale. Ca atare, simplul fapt că Ministerul Finanțelor Publice este obligat la plata acestor sume de bani nu justifică recuperarea altor sume care nu au fost virate în acest fond, încasate fiind de alte persoane în legătură cu încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Sunt nefondate, de asemenea, și susținerile referitoare la obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, în considerarea lipsei culpei acestora pentru desființarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Obligația de plată a cheltuielilor de judecată a fost stabilită de către instanța de apel pe temeiul art. 274 C. proc. civ., dată fiind culpa procesuală a pârâților, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă.
Față de considerentele expuse, înalta Curte a respins ca nefondat recursul pârâților, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4537/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4493/2012. Civil → |
|---|
