ICCJ. Decizia nr. 4497/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 3797 din 2 iulie 2008, Judecătoria sectorului 4 București a admis acțiunea formulată de reclamanta C.F. împotriva pârâților S.R., prin M.E.F., M.B., prin P.G., și SC A.V.L. Berceni SA, a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul C.M., a obligat pe pârâtul S.R., prin M.E.F., să restituie reclamantei și intervenientului suma de 17.409.350 ROL, actualizată la data plații, reprezentând prețul din contractul de vânzare-cumpărare nr. 534 din 30 septembrie 1996, privind apartamentul nr. 1, situat în București, str. Poterași, sectorul 4.
în pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din aceeași lege.
Reclamanta și intervenientul au cumpărat apartamentul în litigiu conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 534 din 30 septembrie 1996 încheiat cu Primăria municipiului București, prin SC A.V.L. Berceni SA, în baza Legii nr. 112/1995, cu prețul de 17.409.350 lei (ROL).
Apartamentul a fost achitat integral cu chitanța nr. 8926976 din 23 iulie 1998, iar, prin sentința civilă nr. 3281 din 6 iunie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 938 din 3 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de I.I.G. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului cu plata în rate nr. 534/1996.
în raport de aceste considerente și de dispozițiile art. 50 alin. (3), instanța a admis acțiunea principală și cererea de intervenție și a dispus obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., la plata către părțile menționate a prețului apartamentului, actualizat la data plății.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul S.R., prin M.E.F., reclamanta C.F. și intervenientul C.M.
Calea de atac a fost calificată de Tribunal ca fiind apel, iar, prin decizia civilă nr. 33 din 13 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă C.F., apelantul-pârât S.R., prin M.E.F., și apelantul-intervenient în nume propriu C.M., a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza instanței de fond, spre rejudecare.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a reținut că apelanta C.F. a criticat, în primul rând, sentința pentru faptul că prima instanță nu a acordat ceea ce s-a cerut.
Prin cererea principală, reclamanta a solicitat obligarea pârâților S.R., prin M.F.P., M.B., prin P.G., și SC A.V.L. Berceni SA, la plata de despăgubiri constând în prețul imobilului situat în București, str. Poterași, sector 4, ap. 1, la valoarea de piață a acestuia la momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, valoare estimată provizoriu la 250.000 lei.
Pe parcursul judecății desfășurate în fața primei instanțe, această cerere nu a fost modificată.
Prin sentința civilă apelată, instanța a dispus, însă, obligarea pârâtului S.R., prin M.E.F., să restituie reclamantei și intervenientului suma de 17.409.350 ROL, reprezentând prețul din contractul de vânzare cumpărare nr. 534 din 30 septembrie 1990, privind apartamentul în litigiu.
Față de petitul cererii de chemare în judecată și față de dispozițiile sentinței apelate, Tribunalul a reținut că, prin cerere, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâților la plata prețului reactualizat, așa cum a dispus instanța. Prin urmare, prima instanță a acordat altceva decât s-a cerut, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
în fața instanței învestite cu rejudecarea cauzei, reclamanta a mărit cuantumul pretențiilor sale la suma de 725.786 lei și a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 4 București, excepție admisă prin sentința civilă nr. 55 din 05 ianuarie 2010, Judecătoria sectorului 4 București dispunând declinarea competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr. 978 din 25 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta C.F., în contradictoriu cu pârâții S.R., prin M.E.F., M.B., prin P.G., SC A.V.L. Berceni SA, și intervenientul în interes propriu C.M.
Tribunalul a reținut că, prin decizia civilă nr. 33 din 13 ianuarie 2009, a fost fixat obiectul pricinii ca fiind obligarea pârâților de a achita reclamantei și intervenientului contravaloarea apartamentului nr. 1 situat în București, str. Poterași, sector 4, la valoarea de circulație a bunului, decizia fiind irevocabilă prin nerecurare, deci obligatorie pentru instanța fondului învestită cu rejudecarea cauzei.
Pe situația de fapt, prima instanță a stabilit că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului nr. 534 din 30 septembrie 1996.
în considerente, instanța de recurs a reținut, cu putere de lucru judecat, că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (1) coroborat cu art. 14 din Legea nr. 112/1995, precum și reaua-credință a cumpărătorilor (reclamanta și intervenientul din cauza pendinte), întrucât nu au fost depuse minime diligențe pentru a se verifica situația juridică a imobilului, la data cumpărării bunului fiind formulată cererea nr. 615 din 24 iulie 1996 pentru restituirea în natură a acestuia, de către fostul proprietar.
în ceea ce privește temeiul de drept, reclamanta și intervenientul au indicat dispozițiile art. 1337 C. civ. și art. 50 din Legea nr. 10/2001, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 30 octombrie 2007.
A reținut Tribunalul că nu sunt îndeplinite condițiile garanției pentru evicțiune a vânzătorului, prevăzute de art. 1334 C. civ., iar răspunderea acestuia nu se poate aprecia decât potrivit dispozițiilor legilor speciale (Legea nr. 10/2001).
Potrivit art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materie, pentru a se reține evicțiunea, trebuia ca viciul să fie anterior vânzării, dar tăinuit față de cumpărători, ori ulterior vânzării. Cum anularea contractului s-a făcut pentru încălcarea dispozițiilor legale, este evident că nu se poate reține existența vreunui viciu tăinuit, nefiind îndeplinite, așadar, condițiile pentru existența evicțiunii.
Cu referire la Legea nr. 1/2009, ea nu a fost avută în vedere, deoarece, deși era în vigoare la data soluționării acțiunii, fiind indicată ca temei de drept și de către reclamanți, Legea nr. 10/2001, iar Legea nr. 1/2009 modifică și completează Legea nr. 10/2001, cererea nu a fost formulată sub imperiul acestei legi, ci anterior intrării ei în vigoare, sesizarea instanței fiind făcută la data de 18 noiembrie 2008.
Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că dispozițiile legii sunt de imediată aplicare, fiind o lege de procedură, prima instanță a constatat că ea nu îi îndreptățește pe reclamantă și pe intervenient decât la plata prețului plătit la cumpărare, reactualizat, potrivit art. 50, iar nu la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, potrivit art. 501, introdus prin Legea nr. 1/2009, întrucât s-a constat în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 938 din 03 noiembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului.
Concluzionând, Tribunalul a reținut că nulitatea unui act juridic este o sancțiune care se aplică actului încheiat cu eludarea dispozițiilor legale, astfel că, nefiind constatată existența evicțiunii, nici potrivit dispozițiilor dreptului comun și nici potrivit dispozițiilor legilor speciale, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta C.F. și intervenientul C.M.
Prin decizia civilă nr. 127/ A din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă și a admis apelul declarat de intervenient, a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea cererii de intervenție formulată de C.M. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
în ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, Curtea a reținut că, în speță, garanția pentru evicțiune nu operează, față de constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, că instanța s-a pronunțat în limitele de învestire prin cererea de chemare în judecată și că apelanta nu are interes să critice modalitatea de soluționare a cererii de intervenție formulate, față de caracterul principal al acestei cereri.
Referitor la apelul declarat de intervenient, o parte dintre motivele de critică formulate de apelantul intervenient sunt, de asemenea, nefondate, fiind similare cu cele formulate de apelanta reclamantă și fiind deja analizate. Este, astfel, cazul criticilor legate de valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare (ce nu mai poate fi afirmată în prezentul litigiu), de existența bunei-credințe la încheierea actului (lipsită de relevanță în litigiul pendinte), precum și de incidența normelor din Codul civil referitoare la obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune (ce nu sunt aplicabile).
Este, însă, fondată critica apelantului intervenient referitoare la omisiunea instanței de apel de examina cererea de intervenție principală prin sentința atacată.
Prin dispozitivul sentinței, Tribunalul s-a pronunțat exclusiv cu privire la cererea principală formulată de reclamanta C.F., fără a soluționa și cererea de intervenție, deși intervenientul este menționat în hotărâre ca parte în proces.
Este adevărat că, în considerentele sentinței, Tribunalul a examinat pricina prin prisma pretenției reclamantei și a intervenientului, însă analizarea unei cereri în considerente nu poate primi niciun efect câtă vreme nu este reflectată și în dispozitivul hotărârii.
Instanța a avut în vedere, în acest context, că cererea principală și cererea de intervenție nu erau identice, având conținut obiectiv diferit, reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor în cuantumul prețului de piață al imobilului, iar intervenientul a solicitat restituirea prețului actualizat. în aceste condiții, omisiunea instanței de a soluționa cererea de intervenție nu poate fi, în niciun caz, acoperită de analizarea temeiniciei cererii reclamantei.
Ca atare, Curtea a constatat că prima instanță a omis cercetarea fondului cauzei sub aspectul cererii de intervenție, impunându-se, în temeiul art. 297 C. proc. civ. (în forma în vigoare la data declarării prezentei căi de atac), admiterea apelului acestei părți și trimiterea cauzei la prima instanță, pentru soluționarea cererii de intervenție.
Curtea nu a desființat, însă, sentința apelată, deoarece aceasta privește exclusiv cererea principală, iar apelul reclamantei este nefondat, după cum s-a arătat.
La rejudecare, se va avea în vedere, pe de o parte, împrejurarea că intervenientul C.M. a solicitat prin cererea sa, formulată la data de 26 mai 2008, restituirea prețului actualizat al casei, iar cererea nu a făcut obiectul analizei în primul ciclu procesual prin decizia civilă nr. 33/2009 a Tribunalului București (când a fost examinat exclusiv apelul reclamantei, a cărui temeinicie a cauzat desființarea în tot a sentinței), astfel încât, în acea hotărâre, nu s-a statuat cu privire la obiectul acesteia altceva decât intervenientul a menționat în cerere.
Pe de altă parte, instanța va avea în vedere că, prin prezenta decizie, s-au dezlegat chestiunile de drept legate de cele deja invocate de cei doi apelanți în sensul valabilității contractului, al bunei credințe și al posibilității de aplicare a regulilor evicțiunii.
De asemenea, aspectul neaplicării, în speță, a prevederilor art. 501și art. 50 alin. (21) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost introduse, respectiv modificate, prin Legea nr. 1/2009, a fost examinat de prima instanță, după cum s-a reținut mai sus, și nu a fost atacat de niciuna dintre părțile apelante din cauza de față, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.M.B., criticând-o pentru următoarele motive:
1. în mod eronat, Curtea a reținut că este fondată critica apelantului intervenient referitoare la omisiunea instanței de fond de a examina cererea de intervenție principală prin sentința atacată.
Prin dispozitivul sentinței, prima instanță s-a pronunțat atât pe cererea principală, formulată de reclamanta C.F., cât și pe cererea de intervenție, formulată de intervenientul C.M., dispunând respingerea, ca neîntemeiate, a ambelor cereri.
Mai mult decât atât, în considerentele sentinței, Tribunalul face referire atât la pretențiile reclamantei, cât și ale intervenientului în interes propriu.
Având în vedere că instanța de fond a analizat cauza atât prin prisma pretenției reclamantei, cât și a intervenientului, reliefând pe larg motivele pentru care acțiunea reclamantei, cât și a intervenientului, sunt neîntemeiate, în mod eronat, instanța de apel a admis apelul intervenientului C.M. și a trimis cauza aceleiași instanțe spre soluționarea cererii de intervenție.
2. Hotărârea instanței este criticabilă, întrucât, în mod eronat a reținut în considerentele deciziei atacate că "la rejudecare se va avea în vedere, pe de o parte, împrejurarea ca intervenientul C.M. a solicitat, prin cererea sa formulată la data de 26 mai 2008, _ restituirea prețului actualizat al casei, iar cererea sa nu a făcut obiectul analizei în primul ciclu procesual [..]".
Astfel, în primul ciclu procesual, Judecătoria sectorului 4 București, prin sentința civila nr. 3797 din 02 iulie 2008, a admis acțiunea formulată de reclamanta C.F. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul C.M., a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., să restituie reclamantei și intervenientului suma de 17.409.350 rol, actualizată la data plații, reprezentând prețul din contractul de vânzare cumpărare nr. 534 din 30 septembrie 1996, privind apartamentul în litigiu.
Față de cele prezentate, rezultă fără echivoc că instanța, în primul ciclu procesual, a examinat cererea de intervenție, din moment ce a fost admisă această cerere.
în consecință, este eronată reținerea instanței de apel conform căreia "cererea intervenientului nu a făcut obiectul analizei în primul ciclu procesual".
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei civile atacate, în sensul respingerii apelului intervenientului în nume propriu C.M. și menținerii sentinței nr. 978 din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul intervenient a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. în mod corect, Curtea de Apel a considerat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de intervenție în interes propriu formulată de C.M., întrucât, în dispozitivul sentinței nu se regăsește soluția pronunțată asupra acestei cereri, intervenientul fiind doar indicat ca parte în dispozitivul hotărârii Tribunalului.
A fost încălcată, astfel, de către prima instanță, obligația de a se pronunța asupra tuturor pretențiilor deduse judecății.
Faptul că, în considerentele sentinței, Tribunalul s-a referit și la intervenient nu este în măsură să acopere, din punct de vedere juridic, absența soluției asupra cererii de intervenție din dispozitivul hotărârii, cu atât mai mult cu cât, așa cum corect a reținut și Curtea, pretențiile deduse judecății de către cele două părți sunt diferite (prețul de piață al imobilului, solicitat de reclamantă; prețul reactualizat al bunului, solicitat de intervenient).
Prin urmare, și analiza instanței în cazul cererii de intervenție implică verificarea cerințelor specifice acestei cereri, cel puțin în parte diferite față de cele examinate în cazul acțiunii principale, și poate genera, de asemenea, o soluție diferită față de cea dată acțiunii principale și intrată deja în puterea lucrului judecat, în urma neexercitării recursului împotriva deciziei ce formează obiectul prezentului dosar, de către apelanta reclamantă.
în concluzie, în mod corect Curtea a dispus admiterea apelului declarat de intervenient, în condițiile art. 297 C. proc. civ., cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță, pentru soluționarea cererii de intervenție.
2. în egală măsură, este corectă decizia și sub aspectul reținut de Curte, și anume că cererea de intervenție nu a făcut obiect de analiză în primul ciclu procesual.
Din punct de vedere procesual, soluționarea unei cereri prezintă relevanță dacă aceasta a avut loc în mod irevocabil, deoarece, numai în acest caz, soluția dată respectivei cereri, intrată în puterea de lucru judecat, nu mai poate fi rediscutată într-un nou proces sau în rejudecarea aceluiași litigiu, într-un nou ciclu procesual.
în speță, interesează în mod concret dacă cererea de intervenție a fost soluționată în mod irevocabil în primul ciclu procesual, deoarece, doar în acest caz, sentința pronunțată în rejudecare nu ar fi trebuit să cuprindă și soluția dată cererii menționate, iar admiterea apelului declarat de intervenient ar fi fost greșită.
Astfel, este adevărat că, prin sentința civilă nr. 3797 din 2 iulie 2008 a Judecătoriei sectorului 4 București, a fost admisă și cererea de intervenție principală, dispunându-se obligarea pârâtului S.R., prin M.E.F., la plata către reclamantă și intervenient a prețului plătit pentru apartamentul în litigiu, reactualizat, dar această hotărâre a fost desființată în totalitate, prin decizia civilă nr. 33 din 13 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin nerecurare, și cauza a fost trimisă, în întregime, spre rejudecare, la prima instanță.
Din moment ce sentința respectivă a fost desființată în totalitate, nu mai prezintă relevanță că, prin această hotărâre, cererea de intervenție fusese soluționată, în rejudecare, prima instanță trebuind să se pronunțe asupra tuturor cererilor formulate în dosarul de fond, deci, și asupra cererii de intervenție.
Cum s-a arătat deja, Decizia nr. 33/2009 a Tribunalului București a rămas irevocabilă prin nerecurare, astfel încât toate aspectele dezlegate prin această hotărâre, inclusiv din perspectiva desființării în totalitate a sentinței nr. 3797/2008 și a trimiterii cauzei, spre rejudecare, în întregime au intrat în puterea lucrului judecat în condițiile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 C. civ.
Prin urmare, orice contestare formulată de recurent în legătură cu limitele desființării primei sentințe pronunțate în cauză și, respectiv, ale rejudecării cauzei, nu mai pot fi primite în această fază procesuală.
Având în vedere aceste considerente, înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel a admis apelul declarat de intervenient și a trimis cauza la aceeași instanță, pentru soluționarea cererii de intervenție principale.
în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4517/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4309/2012. Civil → |
|---|
