ICCJ. Decizia nr. 4517/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 09 noiembrie 2004, pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr. 14555/3/2004, reclamanta V.R.S. a chemat în judecată pe pârâții C.A., L.I., G.D., T.S.M., I.A.H., R.C., V.F.M., H.I.A., B.V.A., D.V., V.M., G.I., G.V., T.G., A.I., L.V., C.A., M.I., S.D., M.L., B.G., Ș.I.C., C.G. și C.A., solicitând să fie obligați la plata sumei de un miliard o sută mii lei, cu titlu de daune morale și daune materiale.
La data de 07 februarie 2005, reclamanta a formulat o precizare a acțiunii, prin care a arătat pe cine înțelege să cheme în judecată în calitate de pârâți, precum și că sunt întrunite, în cauză, elementele răspunderii civile delictuale în vederea reparării prejudiciului de ordin moral pe care l-a suferit.
Pe parcursul procesului, reclamanta a solicitat introducerea, în calitate de pârât, a Ministerului de Interne, invocând dispozițiile art. 1000 alin.(3) C. civ.
Prin sentința civilă nr. 290 din 01 martie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta V.R.S. în contradictoriu cu pârâții L.I., C.A., T.S.M., H.I.A., B.V.A., G.V., B.G. și M.I.R.A.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a considerat că acțiunea nu este întemeiată, în speță, nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale reglementate de prevederile art. 998-999 C. civ., respectiv existența unui prejudiciu suferit de reclamantă, a unor fapte culpabile săvârșite de pârâți, legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și prejudiciu, precum și vinovăția ce incumbă pârâților.
în procesul civil, sarcina probei revine reclamantului, care promovează cererea de chemare în judecată, conform dispozițiilor art. 1169 C. civ.
în aceste condiții, instanța a înlăturat susținerile făcute de reclamantă câtă vreme ele nu sunt susținute de probe concludente în acest sens.
împotriva acestei sentințe, reclamanta V.R.S. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr.31/ A din 3 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
în pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că reclamanta a chemat în judecată mai mulți pârâți, în calitate de lucrători ai fostei securități, ai structurii organelor de poliție, precum și în calitate de magistrați, avocați, solicitând obligarea acestora la despăgubiri pentru repararea prejudiciului material și moral ce i-a fost cauzat prin acțiunile anticomuniste îndreptate împotriva sa și a soțului său, defunctul Ion Vulcănescu, respectiv prin hotărârile pronunțate în litigiile penale promovate pe rolul instanțelor.
Pe parcursul judecății, reclamanta a înțeles să renunțe la judecată față de o parte dintre pârâți.
în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta afirmă că este văduva lui V.I., fost deținut politic anticomunist, este unic moștenitor al acestuia, beneficiind de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.
Expunând temeiurile de fapt ale pretenției sale, reclamanta arată că a fost amenințată de mai mulți vecini că o să-și piardă locuința, motiv pentru care a formulat plângeri penale împotriva acestora, în cadrul cărora s-au făcut dovezi despre acțiunile unor pârâți în calitate de informatori ai fostei securități, care strângeau dovezi despre activitatea sa și a fostului soț.
Ca temei de drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ., precum și art. 1003 C. civ., iar pentru atragerea răspunderii Ministerului Administrației și Internelor a invocat dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. civ.
Instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, nefiind dovedită existența prejudiciului, a faptei ilicite a pârâților, a vinovăției a acestora, precum și a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
în apel, singurele critici invocate de reclamantă sunt cele care privesc mijloacele de probă solicitate instanței, respectiv proba cu interogatoriul pârâților, proba testimonială și proba cu înscrisuri.
în absența oricărei dezvoltări a acestor critici de apel, Curtea a considerat că prima instanță a soluționat în mod corect cauza, probele propuse de aceasta nefiind utile, în sensul prevăzut de art. 167 C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, dovezile se pot încuviința numai dacă pot să aducă dezlegarea cauzei și aflarea adevărului.
în speță însă, la termenul de judecată din 16 martie 2009, reclamanta a cerut încuviințarea probei cu interogatoriul pârâților pentru ca aceștia să arate dacă au fost forțați să dea declarațiile calomnioase la adresa sa. Prin urmare, interogatoriul viza lămuriri asupra afirmațiilor atribuite pârâților și cuprinse în diversele note informative întocmite, astfel cum susține apelanta, iar nu fapte personale ale pârâților și care ar fi lămurit cauza. Cum proba a fost solicitată fără respectarea condițiilor prevăzute de art. 216 C. proc. civ., în mod corect a apreciat prima instanță că interogatoriul nu era util soluționării pricinii.
în egală măsură, nici proba testimonială solicitată la același termen de judecată nu era pertinentă, martorii propuși pentru lămurirea "situației de fapt" neputând susține ori combate afirmațiile pârâților din cuprinsul unor înscrisuri. Este cunoscut că martorii nu pot proba peste conținutul unui înscris, astfel cum prevede art. 1191 alin. (2) C. civ.
Curtea a înlăturat și critica referitoare la necercetarea falsului declarat în ședința publică din 07 decembrie 2009 împotriva înscrisului comunicat cauzei la data de 16 noiembrie 2009 de Patriarhia Română - Cancelaria Sfântului Sinod. înscrisul declarat fals reprezintă o fișă de apreciere pe anul 1987 a numitei V.R.S., întocmită de consilierul patriarhal A.T. din cadrul Patriarhiei Române - Sectorul Relații Externe Bisericești. autor al falsului a fost indicat de reclamanta numitul A.T.
Tribunalul a respins cererea, apreciind că nu este caz de cercetare penală, măsură corectă câtă vreme reclamanta este nemulțumită de conținutul textului și aprecierile făcute la adresa sa, fără a susține vreo contrafacere a scrisului ori semnăturii.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost corect soluționată.
Reclamanta a formulat o cerere de îndreptarea a erorilor materiale și a omisiunilor din cuprinsul deciziei sus-menționate, respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea pronunțată la data de 19 ianuarie 2011, de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în același dosar.
S-a reținut, de către Curte, că susținerile reclamantei în legătură cu ceea procedurale în vigoare, iar nu stenografiate pentru a ti redate întocmai.
Nu poate fi calificată drept eroare materială nici sinteza realizată de omis a se consemna nu se pot încadra in categoria erorilor materiale susceptibile de a fi îndreptate, câtă vreme reprezintă susțineri orale ale părții, consemnate în scris în caietul grefierului de ședință, conform normelor procedurale în vigoare, iar nu stenografiate pentru a fi redate întocmai.
Nu poate fi calificată drept eroare materială nici sinteza realizată de instanța de apel în considerente, în ceea ce privește pretenția dedusă judecății și a aspectelor de fapt, deoarece acestea nu pot fi cenzurate în procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ.
împotriva deciziei și încheierii sus-menționate a declarat recurs reclamanta.
I. în ceea ce privește decizia, recurenta a criticat-o pentru următoarele motive:
- Instanța a încălcat principiul rolului activ, reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ignorând solicitarea recurentei privind probatoriul, indiferent de temeinicia dovezilor, refuzând chiar să le dezbată, motivarea din decizie fiind ulterioară dezbaterilor orale.
- S-a respins cererea de acordare a unui termen pentru ca apelanta să poată studia și combate întâmpinările depuse în dosar, ceea ce constituie o dovadă a părtinirii față de intimați și de discriminare față de reclamantă.
- Chiar și în situația unui probatoriu incomplet, existau suficiente dovezi pentru ca instanța să constate temeinicia cererii de chemare în judecată.
- Cererea reclamantei privind interogatoriul pârâților nominalizați în apel trebuia admisă conform art. 129 alin.(5) C. proc. civ., respingerea acestei probe constituind o încălcare a drepturilor omului.
Motivarea Curții în ceea ce privește respingerea probei pe motiv că nu ar privi fapte personale ale pârâților, ci lămuriri referitoare la afirmații cuprinse în note informative este contradictorie. Atât timp cât faptele pârâților sunt materializate în înscrisuri denumite "note informative", care produc consecințe juridice, motivarea instanței intră sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
De asemenea, motivarea soluției de respingere a interogatoriului nu are legătură cu dispozițiile art. 216 C. proc. civ., deoarece textul de lege se referă la proba de "cercetare la fața locului".
- în mod greșit instanța a considerat că "probele propuse de reclamantă nu sunt utile, în sensul prevăzut de art. 167 C. proc. civ.", când tocmai prin administrarea lor ar fi adus la "o dezlegare a cauzei și aflarea adevărului".
- în mod greșit a fost respinsă proba testimonială în raport de art. 1191 C. civ., cu motivarea că nu pot fi combătute afirmațiile pârâților din înscrisuri, deoarece aceste înscrisuri nu se referă la acte juridice, ci au rolul de a influența opinia publică.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea administrării probelor.
în drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
II. Reclamanta a criticat încheierea din 19 ianuarie 2011, susținând că sunt incidente dispozițiile art. 281 C. proc. civ., raportat la solicitările sale formulate prin cererea de îndreptare a erorilor și omisiunilor din decizie.
Astfel, mențiunea de "membrii deținuți politici", în loc de "foști deținuți politici" vizează o eroare privind calitatea părților; numele de "Mu." în loc de "Mo." reprezintă o eroare privind numele, iar cererile formulate la pct. 3-6 reprezintă erori privind susținerile părților.
Recurenta a solicitat admiterea căii de atac, în temeiul art. 304 pct. 8-9 C. proc. civ., desființarea încheierii de ședință din 19 ianuarie 2011 și îndreptarea erorilor materiale strecurate în decizia nr.31/ A din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Intimații pârâți H.I.A., B.V.A. și C.A. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursurilor, ca nefondate.
Recurenta reclamantă a depus cerere prin care a arătat că înțelege să renunțe la judecarea acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâții G.V., L.I., C.A. și T.S.M., pârâta C.A. menționând că este de acord cu renunțarea la acțiune, iar ceilalți pârâți nu au exprimat niciun punct de vedere, deși au fost legal citați în acest scop.
în raport de poziția procesuală a recurentei reclamante față de acțiunea formulată împotriva celor patru pârâți menționați mai sus și de acordul pârâților la renunțare, implicit pentru cei care nu au formulat o opoziție în acest sens, respectiv explicit în ceea ce o privește pe intimata pârâtă C.A., în baza art. 316 cu referire la art. 298 și 246 C. proc. civ., înalta Curte va lua act de renunțarea la judecata acțiunii față de pârâții G.V., L.I., C.A. și T.S.M.
Analizând cele două recursuri declarate de reclamantă, din perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul declarat împotriva deciziei este fondat, iar cel declarat împotriva încheierii din 19 ianuarie 2011 este nefondat, pentru următoarele considerente:
I. Cu privire la recursul exercitat împotriva deciziei nr. 31/ A din 3 noiembrie 2010, constată următoarele:
- Referitor la încălcarea rolului activ al instanței în dezlegarea pricinii și aflarea adevărului, reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în forma anterioară, determinat de ignorarea probatoriului solicitat de apelanta reclamantă, inclusiv sub aspectul nedezbaterii acestuia, susținerea trebuie analizată nu din perspectiva principiului amintit, ci din perspectiva normelor de drept procesual, care prevăd obligația instanței de a se pronunța motivat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită, în consecință, și asupra cererii de probe solicitate de părți.
Din această perspectivă, susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
La termenul din 3 noiembrie 2010, când cauza a rămas și în pronunțare, apelanta reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul intimaților pârâți B.V.A., H.I.A., Ministerul Administrației și Internelor și B.G., instanța punându-le în dezbaterea părților și respingându-le motivat, după cum rezultă din partea introductivă a deciziei recurate.
Astfel, proba cu interogatoriu a fost respinsă "întrucât această probă poate fi administrată atunci când privește fapte personale ale părților, care pot duce la dezlegarea pricinii, iar nu atunci când se tinde la lămurirea opiniilor exprimate de acestea".
în ceea ce privește înscrisurile solicitate, instanța a reținut că "acestea nu sunt utile întrucât privesc alte persoane decât cele în cauză".
Nu se poate considera, în consecință, că instanța ar fi încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare referitor la dezbaterea probelor și nici că nu s-ar fi pronunțat motivat pe această cerere, consemnarea susținerilor părților asupra probelor și a soluției instanței fiind făcută în practicaua hotărârii, deoarece, cum s-a arătat mai sus, la același termen, pricina a rămas în pronunțare.
Este adevărat că prin cererea scrisă depusă la termenul menționat mai sus, apelanta reclamantă a solicitat și audierea unui martor, dar, cu ocazia dezbaterilor orale asupra probelor, nu a insistat în admiterea și administrarea probei testimoniale, astfel încât instanța nu era obligată să se pronunțe asupra acestui mijloc de probă.
- în ceea ce privește cererea de amânare a cauzei formulată de apelantă pentru a lua cunoștință de întâmpinări, aceasta a fost în mod corect respinsă de Curte, față de faptul că au fost depuse în termen, motiv pentru care apelanta avea posibilitatea să efectueze propriile demersuri în vederea cunoașterii conținutului lor. In plus, cauza a fost lăsată la a doua strigare, asigurându-se, astfel, apelantei posibilitatea de a lua cunoștință de întâmpinările depuse, partea menționată exprimându-și și punctul de vedere în scris asupra apărărilor formulate de intimații pârâți.
- Referitor la soluția ce trebuia adoptată pe fondul cauzei, în raport de probele administrate, această critică nu are legătură cu considerentele avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea deciziei, care au vizat exclusiv aprecierea Curții asupra legalității și temeiniciei soluției de respingere a unor probe, de către prima instanță, iar nu rezultatul interpretării probelor administrate în ceea ce privește soluția pe fondul cererii de chemare în judecată.
- Proba cu interogatoriul intimaților pârâți a fost, însă, greșit respinsă de instanța de apel, aspect care se verifică, însă, nu din perspectiva rolului activ al instanței, deoarece nu i se poate imputa acesteia că nu ar fi supus dezbaterii necesitatea administrării probei, ci din perspectiva dispozițiilor legale care guvernează admisibilitatea interogatoriului, proba fiind solicitată de apelantă.
într-adevăr, potrivit art. 218 C. proc. civ., interogatoriul se va încuviința numai dacă vizează faptele personale ale părții chemate la interogatoriu, fapte care să fie în legătură cu pricina, putând duce la dezlegarea ei.
Or, în esență, reclamanta a solicitat obligarea pârâților chemați la interogatoriu la despăgubiri pentru afirmații pretins calomnioase la adresa părții și a soțului acesteia, în prezent, decedat.
După cum rezultă din consemnările instanței cuprinse în partea introductivă a deciziei recurate, apelanta a solicitat administrarea interogatoriului a patru dintre intimații pârâți pentru a da explicații în legătură cu opiniile exprimate de aceștia referitoare la starea psihică a părții și a soțului acesteia; exprimarea unui punct de vedere în legătură cu aspectul în discuție constituie un fapt personal, ceea ce determină ca interogatoriul solicitat să fie admisibil în condițiile art. 218 C. proc. civ.. Exprimarea unei opinii reprezintă un fapt personal și în măsura în care aceasta este consemnată în scris, astfel încât soluția instanței de apel, de respingere a probei în integralitatea sa, deoarece nu ar viza fapte personale, este greșită. în cazul în care anumite întrebări din cuprinsul interogatoriului nu ar avea legătură cu fapte personale ale părților chemate la administrarea acestei probe urmează a fi respinse în urma cenzurii instanței, dar proba ca atare, față de obiectul ei, astfel cum a fost individualizat de apelantă, îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 218 C. proc. civ.
Considerentele instanței de apel conform cărora măsura de respingere a probei cu interogatoriu, dispusă de prima instanță, este corectă nu constituie o motivare contradictorie în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
O asemenea motivare presupune fie ca argumentele instanței să nu sprijine soluția adoptată în dispozitiv, fie ca hotărârea să cuprindă considerente din care rezultă temeinicia pretențiilor părții, iar din altele netemeinicia lor.
în speță, instanța de apel a arătat motivele pentru care consideră că respingerea probei, de către prima instanță, este justificată, raportat la neîndeplinirea condiției ca interogatoriul solicitat să vizeze fapte personale, astfel încât argumentele Curții susțin soluția din dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă, inclusiv sub aspectul în discuție.
în ceea ce privește indicarea art. 216 C. proc. civ. în considerentele deciziei recurate, cu referire la respingerea interogatoriului solicitat de reclamantă, de către prima instanță, aceasta reprezintă o simplă eroare materială strecurată în decizie, în sensul art. 281 C. proc. civ., fiind evident că textul de lege menționat nu are legătură cu interogatoriul, ci cu cercetarea locală.
- Referitor la "utilitatea probelor" în sensul art. 167 C. proc. civ., condiție pe care instanța de apel a considerat-o ca fiind neîndeplinită în legătură cu probele solicitate în primă instanță, această critică vizează nu legalitatea măsurii de respingere a probelor, ci chestiuni de fapt în materie de probatoriu. Acestea sunt lăsate exclusiv la aprecierea instanței și nu pot fi cenzurate în recurs față de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 12 din O.U.G. nr. 138/2000, motiv ce permitea cercetarea concludentei și utilității administrării unor probe în vederea evaluării situației de fapt.
- Argumentul instanței de apel în legătură cu respingerea probei testimoniale, de către prima instanță, pe care a considerat-o ca fiind corectă prin raportare la dispozițiile art. 191 alin. (2) C. civ., este nelegal.
Afirmațiile părților în legătură cu starea de sănătate mentală și comportamentul reclamantei și a soțului său, chiar dacă sunt consemnate în înscrisuri, nu reprezintă acte juridice în sensul art. 191 C. civ., pentru ca instanța de apel să verifice admisibilitatea acestei probe în raport de textul de lege sus-menționat.
Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel a considerat că respingerea probei testimoniale, de către prima instanță, este corectă.
în esență, instanța de apel, respingând probele solicitate în această fază procesuală și, totodată, considerând că proba testimonială a fost corect respinsă, în primă instanță, nu a procedat la o reală cercetare a fondului cauzei, practic litigiul declanșat de această parte fiind soluționat în absența administrării de probe în fazele procesuale anterioare, cu excepția înscrisurilor depuse în dosarul instanței de fond, la care, oricum, niciuna dintre instanțe nu a făcut referire.
O asemenea modalitate de judecată a litigiului nu este în măsură să asigure îndeplinirea cerințelor unui proces echitabil și a unui real acces la justiție, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României, ceea ce va determina admiterea recursului, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și 5 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în vederea cercetării fondului cauzei, cu respectarea acestor cerințe și prin administrarea unui probatoriu (interogatoriu intimaților pârâți, proba testimonială, înscrisuri) care să conducă la stabilirea completă și corectă a situației de fapt, la care să fie verificate condițiile răspunderii civile delictuale.
II. Referitor la recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii pronunțate în 19 ianuarie 2011, de către aceeași instanță, acesta este nefondat.
Menționarea termenului de "membrii"deținuți politici, în considerentele deciziei, în loc de "foștii" deținuți politici nu reprezintă o eroare materială cu privire la "calitatea" părților, în sensul art. 281 C. proc. civ. O asemenea eroare vizează calitatea procesuală în care o parte stă în proces și care să fi fost evidențiată greșit în hotărâre (de exemplu, dacă în decizie s-ar fi trecut calitatea reclamantei, de intimată, în loc de apelantă), ceea ce nu este cazul în speță.
Nici susținerea privind eroarea de nume, respectiv "Mu." în loc de "Mo.", nu reprezintă o eroare de "nume" în sensul art. 281 C. proc. civ., întrucât nu vizează părțile din dosar, dar niciun un alt gen de eroare materială, conform aceluiași text de lege, teza finală, din moment ce argumentarea din cererea de îndreptare privind diferența de nume se referă la susținerile orale ale apelantei în fundamentarea cererii de probatoriu. Or, potrivit referatului întocmit de grefierul de ședință, ulterior verificării acestui caiet, a rezultat că cele consemnate în practicaua deciziei corespund cu cele consemnate în caiet.
în același sens, cererea de îndreptare, cum a fost motivată la punctele 3, 5 și 6, vizează susținerile orale ale apelantei, de la termenul din 3 noiembrie 2010, cu privire la care s-a reținut că sunt corespunzătoare celor consemnate în caietul grefierului de ședință, astfel încât, în mod corect, Curtea a considerat că nu sunt incidente dispozițiile art. 281 C. proc. civ.
Cât privește îndreptarea erorilor pretins strecurate în considerentele deciziei (pct. 4 din cerere), instanța de apel a reținut că acestea nu se pot îndrepta în procedura reglementată de textul de lege sus-menționat, deoarece reprezintă sinteza instanței asupra pretenției deduse judecății și considerentelor de fapt invocate de reclamantă, argument necombătut prin cererea de recurs.
De altfel, având în vedere soluția ce urmează a se pronunța asupra recursului declarat împotriva deciziei cu privire la care reclamanta a solicitat îndreptarea pretinselor erori materiale și omisiuni, de admitere a căii de atac, cu consecința casării hotărârii menționate, recurenta nu mai prezintă nici interes în cererea formulată în temeiul art. 281 C. proc. civ., soluția de respingere a cererii, pronunțată de Curte, fiind corectă și din acest punct de vedere.
în consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4488/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4497/2012. Civil → |
|---|
