ICCJ. Decizia nr. 4552/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4552/2012
Dosar nr. 1568/91/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul V.I. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat autorului său, V.G., pentru condamnarea la 4 ani închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 2503 din 24 noiembrie 1954, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti pentru delictul de agitaţie publică prevăzut la art. 327 alin. (III) C. pen.
Prin sentinţa civilă nr. 827 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiată acţiunea, reţinând că prin Deciziile nr. 1354, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I precum şi dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul V.I., arătând că s-au încălcat prevederile art. 14 CEDO care consacră principiul egalităţii în drepturi şi crearea unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive; că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul judecăţii; că reclamantul a dovedit „o speranţă legitimă"; de a obţine recunoaşterea creanţelor, în situaţia contrară încălcându-se art. 1 din Protocolul 1 CEDO.
Prin decizia civilă nr. 289/R din 9 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis recursul reclamantului; a modificat sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 1.000 Euro în echivalent lei la data plăţii cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul la 1.000 lei cheltuieli de judecată către recurent, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei depuse la dosar.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că la data formulării acţiunii, respectiv, 30 aprilie 2010 reclamantul avea „o speranţă legitimă"; în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie faţă de care, deşi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al dreptului la acţiune a fost declarat neconstituţional, această decizie de neconstituţionalitate urmează a fi aplicată doar cererilor înregistrate ulterior pronunţării sale, pentru că dacă s-ar aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Instanţa de recurs a mai reţinut că o recunoaştere a caracterului politic al condamnării fără acordarea de despăgubiri ar fi discriminatorie pentru reclamant faţă de persoanele care au obţinut despăgubiri în situaţii similare, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 14 din CEDO.
În consecinţă, instanţa de recurs a apreciat că reclamantul, în calitate de fiu al condamnatului V.G., care a executat 8 luni de detenţie în perioada 19 aprilie 1954 - 02 decembrie 1954 în Penitenciarul Ploieşti pentru săvârşirea infracţiunii de agitaţie publică prevăzută şi pedepsită de art. 327 alin. (3) C. pen., are dreptul de a solicita instanţei de judecată în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa de recurs a luat în considerare durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele produse în plan fizic, psihic şi social, măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, apreciind că suma de 1000 Euro reprezintă o reparaţie echitabilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.I., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea pronunţată încalcă principiul neretroactivităţii legii astfel cum este consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, situaţie faţă de care decizia de neconstituţionalitate nu este incidenţă în cauză, ea având efecte numai pentru viitor.
II. Hotărârea instanţei de apel încalcă principiul nediscriminării astfel cum este consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană, în sensul că prin constatarea incidenţei în cauză a deciziei de neconstituţionalitate se creează un tratament juridic discriminatoriu faţă de persoane aflate în situaţii identice, respectiv, persoanele care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile de obligare a Statului Român la plata daunelor morale pentru prejudiciile create prin măsurile abuzive de natură administrativă şi privativă de libertate, persoanele care au obţinut o hotărâre de primă instanţă, dar care nu este încă definitivă, persoanele care vor introduce în viitor astfel de cereri, precum şi între persoanele care au obţinut despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 şi cele care au obţinut despăgubiri în temeiul art. 504 C. proc. pen.
III. Instanţa de apel a încălcat art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, calificând calea de atac ca fiind recurs, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect şi privându-le, astfel, de un grad de jurisdicţie,fiind încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
IV. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra cuantumului daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile pentru care a procedat la micşorarea acestora, fiind şi sub acest aspect încălcat art. 14 din Convenţie, în sensul că reclamantul a fost pus într-o poziţie discriminatorie în raport cu alţi solicitanţi, care au obţinut reparaţii mai mari, tăcând în acest sens trimitere la practica ICCJ în materie (decizia 2220/2007, prin care s-au acordat 1.000.000.000 lei vechi pentru 6 luni de reţinere nelegală, decizia 3189/2005 prin care s-au acordat despăgubiri de 30.000 dolari SUA pentru 8 luni de arest preventiv nelegal, decizia 1604/2007 prin care s-a acorda 1 miliard lei pentru 26 zile de arest preventiv, cauza Orăşel Lucian în care s-au acordat 500.000 Euro pentru o condamnare abuzivă de 8 ani, cauza V.G. în care s-a acordat 125.000 Euro pentru 2 luni de arest preventiv).
Înalta Curte, analizând cu prioritate, in conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia de inadmisibilitate a recursului invocată de pârât prin întâmpinare, constată următoarele:
Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.
Rezultă că, împotriva hotărârii judecătoreşti, se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date rară drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului";, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii";.
Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date rară drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel";.
Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 25 noiembrie 2010, devenind astfel incident în cauză art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi";.
Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluţionat de Curtea de Apel Galaţi prin decizia civilă nr. 289/R din 9 mai 2011.
Rezultă că în mod corect Curtea de Apel Galaţi, prin încheierea de şedinţă din 26 ianuarie 2011, raportat la modificările legislative sus-menţionate, a recalificat calea de atac ca fiind aceea a recursului.
Având în vedere că hotărârea de soluţionare a recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
Susţinerea recurentului-reclamant, conform căreia, calificând calea de atac drept recurs, instanţa de apel ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil, privând părţile de un grad de jurisdicţie, hotărârea fiind astfel lovită de nulitate, conform dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită.
Calea de atac împotriva hotărârilor de primă instanţă date în materia Legii nr. 221/2009 este cea prevăzută de legea în vigoare la momentul declarării ei, în speţă, art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 raportat la art. XXVI din acelaşi act normativ, texte legale la care s-a făcut referire în considerentele anterioare.
In atare situaţie, deşi nu este cazul în speţă, unde instanţa de apel a procedat la o corectă calificare a căii de atac, punerea sau nepunerea în discuţie a acestui aspect nu ar fi avut nicio o relevanţă, neputând atrage incidenţa dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât calea de atac este dată de lege, nefiind la aprecierea judecătorului, care nu poate da dreptul la altă cale de atac decât cea prevăzută de dispoziţiile legale, iar, pe de altă parte, părţile nu pot invoca necunoaşterea legii.
Faţă de cele expuse anterior, criticile recurentului-reclamant privind încălcarea principiilor neretroactivităţii şi nediscriminării ca efect a aplicării în cauză a deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, precum şi criticile privind cuantumul daunelor morale acordate, nu vor mai fi avute în vedere, dată fiind prioritatea de analizare a excepţiei de inadmisibilitate a căii de atac şi admiterea acesteia, sens în care devine inutilă cercetarea aspectelor de fond deduse judecăţii.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 289/R din 9 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4214/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 564/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
