ICCJ. Decizia nr. 759/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.759/2012
Dosar nr.13638/3/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 17 martie 2010, T.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro (50.000 euro pentru fiecare an de deportare) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 564 din 27 aprilie 2010 a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat, analizând actele dosarului, că faţă de reclamant a fost luată măsura administrativă, cu caracter politic, a stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Or, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menţionat, întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu o condamnare penală.
În opinia tribunalului, din interpretarea logică a ansamblului dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 a rezultat că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, posibilitate prevăzută de lit. b) a articolului menţionat, în condiţiile în care lit. a) şi c) fac referire numai la condamnări, nu şi la măsuri administrative.
Prin Decizia nr. 165/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că acţiunea a fost introdusă la data de 17 martie 2010 şi a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la acel moment, iar hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la 27 aprilie 2010.
După pronunţarea hotărârii în primă instanţă, Legea nr. 221/2009 a fost modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţă de precizările de mai sus, în condiţiile în care legiuitorul român nu a pus dispoziţiile declarate neconstituţionale, în acord cu Constituţia, în cadrul termenului arătat, curtea a constatat că lit. a) din art. 5 din Legea nr. 221/2009, care constituia temeiul de drept al introducerii acţiunii, nu mai există.
Sub acest aspect, curtea a constatat că, din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situaţia în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă şi situaţia în care o lege sau o dispoziţie legală este declarată neconstituţională, iar legiuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a aduce legea sau dispoziţia legală în acord cu Constituţia.
La soluţionarea unui proces în care nu s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituţionale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă şi nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituţională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt şi situaţiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziţia din legea ulterioară se aplică şi efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esenţa ei un caracter de unitate şi de uniformă obligativitate pentru toţi.
Concluzia celor arătate este aceea că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecaţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă" (forma legii după data de la care Decizia de neconstituţionalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în acelaşi sens, a fost observat de către curtea de apel că instanţele pot sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei dispoziţii din aceasta, doar în situaţiile în care respectiva lege sau dispoziţie sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond, în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate sunt declarate neconstituţionale, cele stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi de imediată aplicare, de la data publicării în M. Of., atât în procesul care a determinat sesizarea Curţii Constituţionale cât şi în celelalte procese aflate pe rolul instanţelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispoziţiile legale declarate neconstituţionale.
Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, curtea a constatat că pretenţiile reclamantului de acordare a unor asemenea despăgubiri nu pot fi primite, astfel că soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată, a fost menţinută.
O asemenea soluţie nu încalcă dispoziţiile art. 20 din Constituţie care impun necesitatea interpretării normelor interne în concordanţă cu reglementările internaţionale, deoarece acestea sunt aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenţie. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională, ea nu mai există şi prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
S-a reţinut că actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia.
După ce a prezentat un scurt istoric al legislaţiei cu caracter reparatoriu, începând cu adoptarea în anul 1990 a Decretului-lege nr. 118, recurentul a arătat că toate măsurile abuzive care au fost luate de regimul totalitar din România instaurat în 1944 au fost cu caracter politic, acest aspect fiind confirmat şi de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Statului.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurentul, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., succintele critici formulate de acesta nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menţionat, recurentul nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul nu a criticat însă această hotărâre.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentul solicitând doar a se constata că toate măsurile luate de regimul totalitar din România instaurat după 1944 au fost politice.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul T.A. împotriva deciziei nr. 165/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 760/2012. Civil. Strămutare. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 755/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
