ICCJ. Decizia nr. 754/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 754/2012
Dosar nr. 1210/98/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, la data de 03 martie 2010, reclamanta B.E. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Ialomiţa, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri civile în cuantum de 600.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând prejudiciu moral suferit de soţul său B.M., în prezent decedat, ca urmare a condamnării politice suferite.
Prin sentinţa civilă nr. 1042/ F din 11 mai 2010, Tribunalul Ialomiţa a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Ialomiţa la plata echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 40.000 Euro, către reclamantă, reprezentând despăgubiri şi a respins cererea formulată de reclamantă cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că soţul reclamantei, B.M., a fost condamnat pentru delict de instigare publică, faptă prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare corecţională, iar ulterior, prin decizia nr. 143 din 06 februarie 1953, această pedeapsă a fost redusă la 6 ani, astfel cum rezultă din adresa nr. 13.648 din 16 octombrie 1991 a Ministerului Justiţiei – D.I.M.
Urmare revizuirii recursului, prin sentinţa nr. 850 din 09 iulie 1955 acesta a fost achitat, iar la data de 12 iulie 1955 a fost pus în libertate în baza adresei nr. 23294 din 09 iulie 1955 emisă de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, pedeapsa fiind executată de către soţul reclamantei în perioada 03 iulie 1952 – 12 iulie 1955.
Prin urmare, reţine instanţa de fond, soţul reclamantei a suferit o condamnare penală al cărui caracter politic este recunoscut deja de lege, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, apreciindu-se că nu există temei legal pentru ca instanţa să stabilească caracterul politic al condamnării, astfel că cererea formulată de B.E. a fost respinsă în această privinţa ca fiind nefondată.
Faţă, însă, de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi de situaţia de fapt prezentată, prima instanţă a găsit fondată cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic pe care soţul acesteia a suportat-o.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, au formulat cereri de apel ambele părţi.
Prin apelul declarat, reclamanta a criticat sentinţa apelată pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul cuantumului despăgubirilor, apreciind că suma acordată este mult prea mică în raport cu prejudiciul moral suferit prin condamnarea soţului său.
Criticile apelantului-pârât au vizat, în esenţă, cuantumul despăgubirilor acordate apreciat ca fiind exagerat de mare, având în vedere faptul ca reclamanta a beneficiat atât de pensie de urmaş conform deciziei nr. 61146 din 21 februarie 1994, cât şi de despăgubiri în cuantum de 474.000.000 ROL sub forma de titluri de valoare nominală, conform Hotărârii nr. 24/2004 a Comisiei pentru verificarea şi avizarea dispoziţiilor conform Legii nr. 10/2001.
Apelantul pârât mai susţine că hotărârea instanţei de fond nu face referire la criteriile concrete care au stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor, respectiv nu au fost administrate probe care să contureze dimensiunea prejudiciului moral suferit de soţul reclamantei.
Se arată că potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., în cuantificarea prejudiciului moral, criteriile în baza cărora se stabileşte cuantumul daunelor morale sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, or, o astfel de evaluare nu a fost realizată de instanţa de fond.
La termenul de judecată din 26 octombrie 2010, Curtea, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor necesitatea ca apelanta reclamantă să depună noi probe referitoare la situaţia familială a autorului apelantei-reclamante, şi sentinţa penală nr. 125 din 15 octombrie 1952 a Tribunalului Militar Bucureşti, însă aceasta nu a înţeles să se conformeze.
Prin decizia civilă nr. 9/ A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu majoritate, a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamantă, a admis apelul formulat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 15.000 Euro, reprezentând despăgubiri, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, în opinie majoritară, a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009 au reprezentat temeiul juridic al cererii reclamantei, în forma avută de actul normativ la data pronunţării sentinţei apelate.
Mai reţine instanţa de apel, că ulterior hotărârii atacate, formulării de către apelanţi a căii de atac şi înregistrări acesteia la instanţa de apel, prin O.U.G. nr. 62/2010 (publicat în M. Of. nr. 446/1.07.2010), şi care a intrat în vigoare la data de 4 iulie 2010, prevederile articolul 5 alin. (1), lit. a) ale Legii nr. 221/2009 s-au modificat şi completat.
Totodată, la art. 5, după alin. (1) a fost introdus un nou alin. (11), cu privire la criteriile privind stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1).
De asemenea, prin art. II al O.U.G. nr. 62/2010, s-a prevăzut că dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituţională a admis excepţia şi a constat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Totodată, prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a fost modificată şi completată, prevăzându-se că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi …”.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că din analiza multiplelor modificări legislative şi prin prisma celor două decizii ale Curţii Constituţionale, S.R. a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă în condiţiile O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, aprobată prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
În aceste condiţii, în opinia instanţei de control, actul normativ în discuţie, respectiv Legea nr. 221/2009 nu corespunde cerinţelor de claritate şi previzibilitate aşa cum sunt prevăzute acestea de jurisprudenţa C.E.D.O., iar pe de altă parte instituie o inechitate, nemotivată şi subiectivă, discriminatorie între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea nedefinitivă şi cea dată în apel, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, determinat de o serie de elemente imprevizibile şi neimputabile persoanelor aflate în cauză precum operativitatea instanţelor de judecată, incidente procedurale cum a fost în cauză ivirea unor divergenţe de opinie între membrii completului de judecată, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate pe dreptul comun.
Mai susţine curtea de apel, eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului, Curtea reţinând sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, soluţia fiind în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. Prin urmare, toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Se mai susţine că în cauza de faţă, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar imprevizibilitatea legii române, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, şi cu cerinţa previzibilităţii legii într-o stat de drept, curtea de apel apreciind că în prezentul proces apelanta-reclamantă a dobândit în temeiul Legii nr. 221/2009 în forma avută de actul normativ la data introducerii acţiunii şi pronunţării hotărârii primei instanţe, o speranţă legitimă în obţinerea compensaţiilor băneşti, în sensul dat acestei sintagme de jurisprudenţa C.E.D.O.
Este adevărat că, menţionează instanţa, în materia despăgubirilor acordate prin legi cu caracter reparatoriu, limitele valorii acestora şi criteriile de care trebuie să se ţină seama în aprecierea lor sunt stabilite suveran de către legiuitor, având în vedere posibilităţile economice şi financiare existente, însă potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în cazul unor neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legea internă au prioritate reglementările internaţionale mai favorabile, în cauză prevederile art. art. 14 şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Referitor la cuantumul despăgubirilor care se pot acorda pentru repararea prejudiciului moral suferit, curtea a susţinut că apelanta-reclamantă nu a administrat suficiente probe din care să rezulte care au fost consecinţele condamnării, pe plan fizic şi psihic, în privinţa autorului său şi familiei sale şi în ce măsură i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, iar în raport de circumstanţele în care a avut loc încălcarea drepturilor autorului ei, a apreciat că suma de 40.000 Euro, acordată de instanţa de fond este excesivă. Prin urmare, a statuat că suma de 15.000 Euro euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezintă o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral suferit de autorul reclamantei, avându-se în vedere şi faptul că apelanta-reclamantă beneficiază şi de măsuri reparatorii în cuantum de 200 lei lunar în condiţiile Decretului - Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs S.R. prin M.F.P. prevalându-se în drept de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., încălcând principiul disponibilităţii şi al contradictorialităţii, atunci când a schimbat temeiul juridic al cererii reclamantei, fără a-l pune în discuţia părţilor şi fără a ţine seama de prevederile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie.
S-a invocat, totodată, faptul că, sub aspectul aplicabilităţii art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 adiţional la Convenţie, în situaţia declarării neconstituţionalităţii unei legi ce dădea dreptul la despăgubiri pentru privarea de proprietate suferită în timpul comunismului, C.E.D.O. s-a pronunţat în cauza S. şi alţii împotriva Bulgariei, reţinând că reclamanţii nu aveau o „speranţă legitimă” ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia.
Din această perspectivă, s-a susţinut că reclamanta nu se afla în situaţia în care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale aceasta nu obţinuse o hotărâre irevocabilă care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul acesteia, întrucât, în cazul de faţă, hotărârea de prima instanţa este atacată cu apel.
S-a concluzionat că, în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, faţă de obligativitatea erga omnes a altor trei decizii ale Curţii Constituţionale conform art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Prin concluziile orale susţinute în şedinţa din 8 februarie 2012 recurentul prin reprezentant a solicitat să fie avute în vedere dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin decizia de recurs în interesul Legii nr. 12/2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca motiv de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurentul pârât, va constata că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţa nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text ele lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor si erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
În speţă, nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Prin urmare, în acest cadru normativ şi în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of. nr. 789/07.11.2011), conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., motiv peremptoriu, care face de prisos analizarea celorlalte critici formulate, în cauză.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. şi se va modifica în parte decizia recurată, în sensul că admiţând apelul pârâtului se va schimba în tot sentinţa şi se va respinge acţiunea reclamantei.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Ialomiţa împotriva deciziei nr. 9/ A din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că admiţând apelul pârâtului schimbă în tot sentinţa civilă nr. 1042/ F din 11 mai 2010 a Tribunalului Ialomiţa şi respinge acţiunea reclamantei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 564/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 759/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
