ICCJ. Decizia nr. 564/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 564/2012
Dosar nr. 22123/325/2009
Şedinţa publică de la 9 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 758/PI din 14 iulie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 22123/325/2009, judecătorul din cadrul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată; a admis acţiunea formulată de reclamanta T.B.M. în contradictoriu cu pârâta SC R. Bank SA şi a obligat pârâta la diminuarea dobânzii revizuibile de 6,9% la dobânda anuală de 5,9%, începând cu luna iunie 2009.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că prin contractul de credit, pârâta, în calitate de împrumutător, a acordat reclamantei, în calitate de împrumutat, un împrumut de 75.520 euro, pe o perioadă de 480 luni, în scopul achiziţionării unei locuinţe, dobânda fiind stabilită prin art. 4, ca fiind fixă în primul an de creditare, iar pentru următorii reclamanta având dreptul de a opta pentru mai multe variante. S-a prevăzut, totodată, că reclamanta trebuie să-şi exercite opţiunea pentru una din variantele prevăzute. S-a reţinut că după primul an de creditare, pârâta a notificat reclamanta în vederea exprimării opţiunii, comunicându-se, totodată, nivelurile de dobândă pentru fiecare variantă. Reclamanta a contestat marja băncii, precizând că aceasta nu a fost justificată de pârâtă.
Raportat la această situaţie de fapt, judecătorul a apreciat că stabilirea unei valori a dobânzii de 6,9% după primul an de creditare este abuzivă şi nelegală. Judecătorul a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 289/2004, coroborate cu cele ale Legii nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992. A considerat, în raport de aceste acte normative, că clauza contractuală privind dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda este o clauză abuzivă, ea nefiind negociată cu consumatorul, contractul fiind unul standard preformulat, pârâta practicând cu titlu de notorietate această clauză contractuală.
Judecătorul a mai reţinut că pârâta nu a precizat nici în cadrul litigiului modul de calcul al ratei dobânzii, apreciind că răspunsurile date de această parte au caracter general.
Judecătorul a concluzionat că demersul judiciar al reclamantei are interes întrucât vizează încălcarea unui drept contractual de către pârâtă prin modalitatea de modificare a dobânzii contractuale, indiferent dacă această modificare este mai mică sau mai mare decât cea iniţială. A dispus stabilirea dobânzii la nivelul avut în primul an de creditare, precizând că nu poate stabili o marjă fixă a dobânzii întrucât acest apanaj aparţine exclusiv părţilor contractuale, singura măsură legală fiind aceea de înlăturare a efectelor modificării nelegale şi abuzive a dobânzii anuale.
Prin decizia civilă nr. 131 din 12 mai 2011, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins apelul declarat de pârâtă, cu următoarele considerente: a reţinut caracterul abuziv al clauzelor 4.2 şi 4.7 din contract, apreciind că criteriile instituite de acestea - evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii - au un caracter incert pentru viitorul derulării contractului şi pentru reprezentarea costului creditului. S-a mai reţinut că pârâta-apelantă nu oferă niciun exemplu de formulă de calcul a dobânzii revizuibile. În consecinţă, judecătorii apelului au apreciat ca fiind legală şi temeinică sentinţa de fond, atât sub aspectul situaţiei de fapt, cât şi al aplicării legislaţiei incidente.
Decizia de apel a fost recurată de pârâta SC R. Bank SA, care a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate în cauză în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Pârâta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub aspectul greşitei aplicări a legii. A arătat că legislaţia în materie permite stabilirea unei dobânzi variabile, fiind respectate şi dispoziţiile în materia protecţiei consumatorului. A susţinut că încă de la încheierea contractului, reclamanta cunoştea criteriile în baza cărora urma să se stabilească rata dobânzii, astfel încât modificarea intervenită nu este rezultatul voinţei unilaterale a băncii, ci rezultatul voinţei comune a părţilor. Ceea ce trebuie semnalat este faptul că deşi notificată, reclamanta nu şi-a manifestat opţiunea în privinţa modalităţii de stabilire a ratei dobânzii. Pârâta a mai susţinut că nu există prevederi legale care să instituie o obligaţie de înscriere în contractul de credit a formulei de calcul a ratei dobânzii.
De asemenea, a susţinut lipsa caracterului abuziv al clauzei contractuale în sensul că nu a fost de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între părţile semnatare ale convenţiei de credit, prin faptul că majorarea ratei dobânzii s-a realizat doar cu un punct procentual.
Pârâta a mai arătat că judecătorii apelului nu au analizat critica referitoare la intervenţia asupra raportului juridic, pe care l-a modificat, încălcându-se astfel prevederile art. 969 C. civ. A arătat, sub acest aspect, că judecătorii nu au fost învestiţi cu o cerere distinctă pentru anularea clauzei pretins abuzive şi că, în urma constatării caracterului abuziv, nu au dispus anularea acesteia, obligând banca, totuşi, Ia stabilirea unei rate fixe a dobânzii pe toată perioada de derulare a contractului. A mai susţinut că, prin această dispoziţie, s-a vătămat dreptul băncii de a majora pe viitor rata dobânzii, deşi chiar legislaţia prevede această posibilitate în funcţie de evoluţia indicatorilor publici EURIBOR/LIBOR/ROBOR.
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând următoarele apărări: a arătat că pârâta nu a precizat modul de calcul al marjei de 8 puncte procentuale stabilită, aceasta efectuând un abuz de poziţie dominantă; a susţinut caracterul abuziv al clauzei contractuale prin aceea că posibilitatea de majorare a ratei dobânzii este lăsată la latitudinea pârâtei, fără posibilitatea de negociere; a apreciat că nu există o încălcare a prevederilor art. 969 C. civ., hotărârile instanţelor inferioare fiind legale din perspectiva stabilirii echilibrului între drepturile de creanţă ale pârâtei şi obligaţiile corelative ale reclamantei.
Nu au fost administrate înscrisuri noi în recurs.
Analizându-se legalitatea deciziei de apel în raport de critici le formulate şi de apărările invocate, se reţin următoarele:
Este necesar a se preciza faptul că toate criticile pârâtei vor fi analizate în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum acesta a fost determinat de reclamantă.
Se constată, sub acest aspect, că reclamanta a solicitat, prin cererea sa, obligarea pârâtei la diminuarea marjei băncii şi stabilirea unei marje fixe raportat la clauzele contractului de creditare. Se constată, deci, că reclamanta nu a învestit judecătorii cu o solicitare de stabilire a ratei dobânzii sau de revenire la rata dobânzii acordată de bancă în primul an de creditare, ci criticile sale s-au rezumat la caracterul neclar, pretins abuziv al modalităţii în care banca a stabilit marja care se adaugă ratei dobânzii. Din această perspectivă, se apreciază că judecătorii au analizat cauza fără a identifica precis solicitarea reclamantei, pronunţând o soluţie care nu răspunde solicitării acesteia.
Se reţine, totodată, că judecătorii nu au argumentat, în conformitate cu dispoziţiile legale, pretinsul caracter abuziv al clauzei contestate de reclamantă. Astfel, în ceea ce priveşte caracterul abuziv dedus din lipsa negocierii, se constată că contractul părţilor prevede posibilitatea negocierii după primul an de creditare când reclamanta avea dreptul de a opta pentru variantele de stabilire a ratei dobânzii, moment în care avea posibilitatea de a solicita băncii toate informaţiile necesare pentru a putea opta, în cunoştinţă de cauză, pentru rata dobânzii pe care o considera cea mai potrivită în raport de situaţia sa financiară, sau de alţi factori ce ar fi putut influenţa posibilitatea de rambursare a creditului. În speţă, pârâta a emis notificare, potrivit contractului, invitând-o pe reclamantă la negociere în vedere stabilirii pe viitor a ratei dobânzii ce urma să fie aplicată creditului acordat. Reclamanta, în desconsiderarea drepturilor şi obligaţiilor ce îi reveneau, a ignorat această solicitare, pârâta acţionând în consecinţă şi cu respectarea prevederilor contractuale şi legale, prin stabilirea ratei dobânzii. Se reţine că reclamanta avea cunoştinţă despre dreptul său de a negocia rata dobânzii după primul an de creditare, drept de care nu s-a folosit, invocând ulterior lipsa negocierii în cererea sa de chemare în judecată. În consecinţă, nu se poate reţine o lipsă de negociere, contractul părţilor oferind această posibilitate, ignorată de reclamantă.
Se reţine şi faptul că legislaţia în materie bancară şi cea în materia protecţiei consumatorului nu interzice ca pe parcursul derulării unui contract de credit să se producă modificări ale ratei dobânzii, prin stabilirea acesteia succesiv ca fixă sau variabilă.
Se constată, de asemenea, că nu este îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ prin stabilirea ratei dobânzii, creşterea acesteia situându-se la nivelul unui punct procentual faţă de rata stabilită pentru primul an de creditare.
Aspectul determinant în soluţionarea prezentei cauze este dat de modalitatea concretă în care judecătorii instanţelor inferioare au soluţionat pretenţia reclamantei. Reiterăm faptul că reclamanta nu a solicitat nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin notele depuse ulterior la dosar, ca judecătorii să stabilească obligaţia pârâtei de a reveni la dobânda iniţială stabilită pentru primul an de creditare. Modalitatea în care judecătorii au înţeles să soluţioneze cauza excede cadrului procesual astfel cum a fost stabilit de reclamantă, intervenind nepermis în raportul juridic dintre părţi. Astfel, în măsura în care se constată caracterul abuziv al unei clauze, soluţia ce se impune este aceea a anulării respectivei clauze. Concret, în măsura în care judecătorii instanţelor inferioare constatau că modalitatea în care banca efectua procedura de stabilire a marjei ce i se cuvine este abuzivă, acest caracter abuziv afecta modalitatea de stabilire a ratei dobânzii, indiferent dacă aceasta viza primul an de creditare sau restul anilor în care exista obligaţia de rambursare a creditului. Deci, dacă marja băncii a fost considerată abuzivă, ea prezintă acest caracter abuziv nu numai în ce priveşte modificări ulterioare, ci şi modalitatea iniţială de stabilire. Nu se poate susţine că aceeaşi modalitate de stabilire a marjei băncii a fost corectă din punct de vedere al legislaţiei consumatorului la momentul încheierii contractului (moment în care, este evident că reclamanta a avut la dispoziţie aceleaşi informaţii ca şi după primul an de creditare), devenind abuzivă doar ulterior. În acest context, se apreciază că, în măsura în care exista un capăt de cerere distinct şi se constata un caracter abuziv în ce priveşte modalitatea de stabilire a marjei băncii, soluţia care se impunea era aceea de constatare a nulităţii clauzei contractuale, părţile fiind invitate, astfel, la negociere, pentru a se putea pune de acord în ceea ce priveşte elementele ce compuneau rata dobânzii. Or, judecătorii instanţelor inferioare, admiţând acţiunea reclamantei, au obligat pârâta să revină la rata dobânzii stabilită pentru primul an de creditare, fără a argumenta de ce pentru acest prim an de creditare nu există un abuz de poziţie dominantă al băncii şi o lipsă de negociere, deşi este evident că nici pentru acea perioadă nu au existat elementele de calcul pretins necomunicate de reclamantă pentru stabilirea ulterioară a marjei bancare.
Se reţine, de altfel, că judecătorii instanţelor inferioare au sesizat acest aspect, considerând că nu se poate diminua marja bancară. Totuşi, soluţia dată a vizat obligarea la revenirea ratei iniţiale a dobânzii, soluţie nelegală în raport cu cererea reclamantei şi obiectul cauzei cu care au fost învestiţi.
Totodată, prin modul de soluţionare a cauzei, judecătorii instanţelor inferioare au încălcat prevederile art. 969 C. civ., prin aceea că practic au interzis pârâtei să mai procedeze la modificări ale ratei dobânzii pe toată perioada de derulare a contractului de credit. Este de remarcat faptul că judecătorii instanţelor inferioare au constatat că nu pot interveni asupra diminuării marjei bancare, intervenind, în schimb, asupra unui element esenţial al contractului, respectiv nivelul ratei dobânzii, obligând pârâta la menţinerea pe toată perioada de creditare a unei rate fixe, negociate doar pentru o perioadă limitată de timp. Or, dacă în baza dispoziţiilor art. 969 C. civ. au constatat că nu pot interveni peste voinţa părţilor cu privire doar la unul din elementele ce compune rata dobânzii, cu atât mai mult nu pot interveni, peste aceeaşi voinţă, prin stabilirea la un nivel fix al acestei rate.
În ceea ce priveşte strict obiectul cauzei, astfel cum a fost determinat de reclamantă, se reţine că nu există prevederi legale care să impună pârâtei obligaţia de a prezenta elementele care determină stabilirea marjei bancare. Chiar legislaţia ulterioară încheierii contractului de credit dintre părţi (cu referire la O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică prezentului contract de credit) nu stabileşte obligaţia băncii de a prezenta modalitatea de calcul al marjei bancare. Actul normativ stipulează doar obligaţia de prezentare a modalităţii de stabilire a ratei dobânzii, în cadrul căreia se regăseşte, ca element distinct, şi marja bancară. Se observă, totodată, că pârâta a prezentat criteriile ce au determinat calculul marjei bancare, criterii care se regăsesc în legislaţia prudenţială bancară, astfel cum este reglementată prin normele Băncii Naţionale a României. Se constată că aceste norme vizează criterii care să asigure băncii un nivel de stabilire a marjei care să evite blocajele financiare şi posibilităţile de răspuns ale băncii în cazul solicitărilor de restituire a depozitelor altor clienţi. Marja bancară reprezintă nu numai profitul pe care intenţionează să-l obţină banca din acordarea creditelor bancare, ci şi un instrument menit să asigure bonitatea instituţiei de credit în cadrul procedurilor diverse bancare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi admis.
Pe cale de consecinţă, decizia de apel va fi modificată în sensul admiterii apelului pârâtei, schimbării în parte a sentinţei de fond, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.
Va fi menţinută soluţia dată în cauză în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC R. Bank SA împotriva deciziei civile nr. 131 din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul pârâtei SC R. Bank SA formulat împotriva sentinţei comerciale nr. 758/PI din 14 iulie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că respinge acţiunea reclamantei T.B.M.
Menţine în rest dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea excepţiei lipsei de interes.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4552/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 754/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
