ICCJ. Decizia nr. 4696/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4696/2012
Dosar nr. 6301/3/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 3 februarie 2010 sub nr. 6301/3/2010, reclamanta P.F. a chemat în judecară Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalentul în RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în Comuna Frumuşiţa Nouă - Brateş, judeţul Galaţi, din Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia MLAL nr. 200/1951 şi ridicata prin Decizia MAI nr. 6100 din 27 iulie 1955.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, după confiscarea averii, a fost strămutată împreună cu familia sa din zona Frontierei de Vest în Comuna Frumuşiţa, unde a avut domiciliul obligatoriu, pentru faptul că era macedoneancă, până când au fost ridicate restricţiile respective prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea şi domiciliul obligatoriu au fost cauzate suferinţe întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuinţe, confort, asistenţă sanitară, hrană şi posibilitatea de a-şi câştiga existenţa.
Au fost îndreptate asupra lor, măsuri de supraveghere permanentă din partea Organelor Securităţii Statului şi ale Miliţiei, au suferit de foame, de sete, de căldură sau de frig.
Situaţia în care a fost plasată reclamanta a împiedicat-o să se dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor sale, datorită traumelor prin care a trebuit să treacă la vremea respectivă, când avea vârsta de 6 ani care era la început de drum din punct de vedere educativ şi avea idealuri ca orice copil de vârsta ei.
Prin Sentinţa civilă nr. 925 din 24 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta fiind obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 18 iunie 1951, după confiscarea averii, reclamanta a fost strămutată împreună cu familia sa din zona Frontierei de Vest în Comuna Frumuşiţa, unde a avut domiciliul obligatoriu, pentru faptul că era macedoneancă, până când au fost ridicate restricţiile respective prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
După ridicarea interdicţiei, reclamanta şi familia sa nu s-au mai putut întoarce în localitatea de baştină, întrucât averea şi gospodăria le fuseseră luate de autorităţile statului comunist, bunurile fiind distruse sau luate pur şi simplu de alţi cetăţeni.
Astfel, prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte nu poate fi reparat neapărat prin acordarea unor compensaţii materiale.
Referitor la acordarea drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă instanţa a reţinut că nu ar putea acoperi prejudiciul real pe care l-a suferit aceasta.
În motivare, tribunalul a făcut referire la legiuitorul român, care, după trecerea unei perioade de cea 19 ani a ajuns la concluzia că reparaţiile morale şi materiale acordate persoanelor care au fost persecutate din motive politice, nu au fost suficiente şi nu au asigurat o reparaţie justă şi rezonabilă pentru aceste persoane şi pentru familiile lor, adoptând Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin care au fost prevăzute noi modalităţi de reparare a unor astfel de prejudicii.
Prin Decizia nr. 170A din 31 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în majoritate, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanta şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a admis apelul formulat de pârât, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.000 euro în echivalent RON la cursul oficial de schimb valutar din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a măsurii administrative a domiciliului obligatoriu.
Cu opinia separată, în sensul admiterii apelurilor pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerului Public, schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, respingerii apelului reclamantei ca nefondat.
În motivarea opiniei majoritare, s-a reţinut că cererea formulată de reclamanta din prezenta cauza se încadrează în dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, fiind depusă anterior datei la care s-a pronunţat decizia Curţii Constituţionale de declarare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Decizia nr. 1358/2010 a fost pronunţată de Curtea Constituţională în analiza unei excepţii de neconstituţionalitate invocate în cadrul unor cauze individuale, iar nu ca urmare a controlului de constituţionalitate a priori, reglementat de art. 146 lit. a) din Constituţie.
Mai mult, după invocarea excepţiei de neconstituţionalitate şi sesizarea Curţii Constituţionale, Guvernul a emis Ordonanţa de Urgenţă nr. 62/2010, prin care a limitat cuantumul despăgubirilor ce puteau fi acordate în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ceea ce echivalează cu o nouă recunoaştere a existenţei acestui drept la despăgubiri, chiar dacă limitat ca întindere.
De altfel, la data formulării cererii de chemare în judecată - 3 februarie 2010 - nici nu fusese sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate soluţionată prin Decizia nr. 1358/2010, încheierile de sesizare cu această excepţie fiind pronunţate în intervalul de timp 11 martie 2010 - 26 aprilie 2010.
Curtea de apel a mai arăta că în prezenta cauză nu sunt întrunite premisele avute în vedere de Curtea Constituţională atunci când a apreciat asupra compatibilităţii între cerinţele impuse de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie şi declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În concret, în speţă, prin Decizia MAI nr. 200/1951 din 18 iunie 1951 reclamantei i-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Frumuşiţa Nouă - Brateş judeţul Galaţi. Măsura s-a aplicat familiei reclamantei şi a fost ridicată prin Decizia MAI nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Prin urmare, reclamanta se regăseşte în situaţia reglementată de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar dreptul sau la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative rezultă ex lege, instanţa fiind îndrituită să stabilească numai întinderea acestui drept, nu şi existenţa lui.
Reclamanta şi-a exercitat acest drept, sesizând instanţa cu o cerere pentru determinarea întinderii acestui drept, prima instanţă pronunţând o hotărâre anterior datei la care Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 1358/2010.
Prin urmare, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a Drepturilor Omului, reclamanta este titulara unui „bun" sau cel puţin al unei „speranţe legitime" de a obţine despăgubiri morale pentru măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supusă, incert fiind doar cuantumul despăgubirii pentru prejudicii morale, nu şi existenţa dreptului la despăgubiri în sine.
Curtea de apel a mai arătat, într-o amplă motivare, că decizia Curţii Constituţionale nu poate avea un efect retroactiv.
Dimpotrivă, se prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor. De asemenea, se mai prevede ca dispoziţia legală constatată neconstituţională îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of., între momentul publicării şi momentul expirării termenului de 45 de zile dispoziţia legală în cauză fiind suspendată de drept.
Prin urmare, dispoziţiile sus-citate reglementează o modalitate de ieşire din vigoare a unei dispoziţii legale, ieşire din vigoare care este condiţională de neintervenirea unei modificări legislative operate de Parlament sau Guvern, după caz, prin care dispoziţia legală menţionată să fie pusă în acord cu prevederile constituţionale.
Această din urmă ipoteză nu se regăseşte în cauză, neintervenind vreo modificare a depoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 220/2009 în termenul de 45 de zile analizat.
Fiind vorba de o ieşire din vigoare la un anumit moment şi cu efecte numai pentru viitor, această modalitate de ieşire din vigoare este în totalitate similară abrogării.
Prin urmare, efectele declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 trebuie să fie aceleaşi ca şi efectele abrogării acestor dispoziţii.
Aşa fiind, curtea de apel a arătat că declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor prin care se recunoştea dreptul la despăgubiri morale trebuie să producă efecte numai pentru viilor, efecte echivalente abrogării acestei dispoziţii, urmând ca acele cauze în care dreptul la despăgubiri pentru prejudicii morale prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost exercitat prin formularea unei cereri de chemare în judecată anterior publicării Deciziei nr. 1358/2010 să fie soluţionate potrivit legii în vigoare la momentul formulării cererii.
Referitor la motivul de apel prin care este criticat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative la care a fost supusă, Curtea, în majoritate, a apreciat că acest motiv este fondat, deoarece analiza cuantumului despăgubirilor se impune a fi făcută din perspectiva criteriilor generale de apreciere consacrate de doctrina şi de practica judiciară în materie, precum şi de dispoziţiile cuprinse în art. 5 din Legea nr. 221/2009, ţinând seama de modalitatea concretă de cauzare a prejudiciului moral.
De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a ţinut seama şi de sumele pe care reclamanta le-a primit în temeiul Decretului nr. 118/1990.
În motivarea opiniei separate, s-a reţinut inaplicabilitatea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, faţă de efectele juridice ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta P.F., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Reclamanta P.F. a invocat incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Deciziei curţii de apel nu oferă reclamantei o compensaţie justă prin suma de doar 2.000 euro.
Deşi a reţinut corect situaţia de fapt, totuşi greşit a apreciat cu privire la cuantumul despăgubirilor, încălcând şi jurisprudenţa Curţii europene, cum ar fi cauza Bursuc contra României.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat decizia pentru nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A arătat, într-o amplă expunere, că în mod greşit instanţa de apel nu a aplicat efectele juridice ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti a criticat decizia recurată pentru neaplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a constatat următoarele:
Criticile formulate de recurenţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune). Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1, din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de tribunal nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă, cum greşit a reţinut curtea de apel.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea, în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"" şi, prin urmare, instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 31 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Considerentele deciziei curţii de apel, în opinia majoritară sunt nelegale, cum au arătat recurenţii pârâţi prin criticile formulate.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstrucţionat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine curtea de apel, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei „discriminării" constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte având în vedere şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În consecinţă, va admite apelurile formulate de aceşti pârâţi împotriva Sentinţei nr. 925 din 24 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, va schimba în tot sentinţa, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta P.F., ca nefondată şi va menţine dispoziţiile deciziei privind respingerea apelului reclamantei.
Având în vedere cele arătate mai sus, privind temeiul de drept al acţiunii, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate de reclamantă privind cuantumul despăgubirilor şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceasta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei nr. 170A din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în parte decizia în sensul că, urmare a admiterii apelurilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 925 din 24 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, schimbă în tot sentinţa, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta P.F., ca nefondată.
Menţine dispoziţiile deciziei privind respingerea apelului reclamantei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4527/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4697/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
