ICCJ. Decizia nr. 4717/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4717/2012
Dosar nr. 8039/118/2009
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
!!!!
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 8039/118/2009 reclamantul S.S. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, pentru a se dispune obligarea acestuia la plata echivalentului în RON a sumei de 800.000 euro cu titlu de despăgubiri.
În argumentarea cererii de chemare în judecată reclamantul a susţinut că este moştenitorul legal al defunctului său tată, S.M., persoană care a fost condamnată politic la 15 ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii prin Sentinţa penală nr. 174/1952. A executat 11 ani din pedeapsă. Ca urmare a condamnării a avut de suferit întreaga familie, care a fost izgonită din casă şi obligată să trăiască în condiţii inumane. Datorită condiţiilor grele de trai mama reclamantului a decedat la doi ani după arestarea soţului său. A mai susţinut reclamantul că în perioada executării pedepsei a fost lipsit de orice fel de sprijin din partea tatălui său, fapt ce l-a determinat să muncească de la o vârstă foarte fragedă.
Prin Sentinţa civilă nr. 102 din 1 februarie 2010 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea principală formulată de S.S. şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de F.M., B.G., S.M., M.E., S.F., S.I., C.Z. şi intervenienţii P.A., S.M. şi A.Z. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa la plata sumei reprezentând echivalentul în RON a 100.000 euro, la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii S.S. şi intervenienţii P.A., S.M. şi A.Z., precum şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 338C din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul formulat de reclamantul S.S. şi apelul intervenienţilor în nume propriu P.A., S.M., A.Z., B.G., F.M., S.M., M.E., S.F., S.I., C.Z., D.M., A.E., a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanta, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - lucru imposibil, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaţionale.
Rolul Legii nr. 221/2009 a fost aşadar acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
În considerarea acestor argumente, nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi modificările aduse prin art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, ori, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate pe dreptul comun.
Eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului, Curtea reţinând sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamanţi - ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate. Toate aceste considerentele conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Susţinerile apelantului pârât legate de inexistenţa caracterului politic al condamnării autorului reclamantului şi intervenienţilor sunt înlăturate din perspectiva temeiului de drept pentru care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 174/1952 a fostului Tribunal Militar Constanţa care încadrează fapta reţinută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009 - art. 1 lit. i) cât şi din conferirea post-mortem a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă conform Deciziei nr. 1405 din 19 iulie 2007. Prin urmare, acest motiv de critică al apelantului pârât Statul Român urmează a fi respins.
Situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru ca în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive. În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată în extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii, nu conferă descendenţilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat.
În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin Decizia nr. 1405/2007 i-a fost recunoscută defunctului calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabileşte în ce condiţii poate fi valorificat în prezent, dar şi potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, descendenţii defunctului S.M. nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui şi bunicului lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs reclamantul S.S. şi intervenienţii P.A., S.M., A.Z.
Reclamantul S.S. a solicitat modificarea deciziei atacate şi obligarea intimatului la plata de despăgubiri morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile Legii nr. 221/2009, că în condiţiile declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege instanţa trebuia să se raporteze la prevederile art. 998 - 999 C. civ. şi să analizeze dacă există o faptă ilicită, un prejudiciu şi legătura de cauzalitate de natură a determina acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. De asemenea, a arătat că prin condamnarea tatălui său a suferit prejudicii morale care îl îndreptăţesc să solicite despăgubiri. Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale poate fi aplicată numai pentru viitor, astfel încât nu are efect asupra cauzelor aflate pe rol la data publicării acestei decizii în M. Of. Decizia recurată apare ca o încălcare a dreptului la bun, aşa cum este el reglementat de normele CEDO.
Intervenienţii P.A., S.M. şi A.Z. au criticat decizia atacată, susţinând că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât în înţelesul art. 998 - 999 C. civ. coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pârâtul a săvârşit o faptă delictuală care le-a produs o gravă vătămare, că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, că efectele condamnării autorului lor s-au răsfrânt şi asupra familiei care a fost nevoită să trăiască la limita subzistenţei şi că eticheta de urmaşi ai unui deţinut politic i-a împiedicat să se dezvolte pe plan social, financiar şi profesional. Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed:
Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauza de faţă nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7 şi 8 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul-reclamant enumerând doar aceste dispoziţii legale, fără a face vreo încadrare concretă a criticilor formulate în aceste cazuri de modificare. Analizând decizia recurată, nu se constată nemotivarea hotărârii ori inserarea în considerente a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia." Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii, al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" priveşte încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ceea ce în speţă nu se verifică.
Criticile recurenţilor referitoare la temeiul juridic al cererii, nu pot fi reţinute. În mod corect instanţele de fond au calificat cererea introductivă ca fiind o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi în raport de precizările făcute de reclamant, de care s-a luat act prin Încheierea din 19 octombrie 2009, cât şi de cererea de intervenţie în interes propriu formulată de P.A., S.M. şi A.Z., prin care au fost invocate drept temei juridic dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009.
Motivele de recurs urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este, deci, cea a îndreptăţirii reclamantului şi intervenienţilor în nume propriu la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul; nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul şi intervenienţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurilor ca nefondate, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.S. şi de intervenienţii P.A., S.M., A.Z. împotriva Deciziei nr. 338C din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4708/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4787/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
