ICCJ. Decizia nr. 4697/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4697/2012
Dosar nr. 6739/3/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă reclamanta W.F., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata a 1.500.000 de euro despăgubiri morale pentru suferinţele îndurate de fostul soţ, defunctul W.M., condamnat prin Sentinţa nr. 1096 din 4 noiembrie 1958, data de Tribunalul Militar Bucureşti, la 8 ani de închisoare; obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata a 30.000 de euro despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate defunctului W.M. în baza aceleiaşi sentinţe, obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 547 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta W.F., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri şi a sumei de 1.485 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat că prin Sentinţa penală nr. 1096 din 4 noiembrie 1958, dată de Tribunalul Militar Bucureşti, W.M. a fost condamnat la 8 ani de închisoare, pentru uneltire contra ordinii sociale, prin agitaţie, prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. şi 5 ani interdicţie corecţională (constând în suspendarea exerciţiilor drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2 - 5 C. pen.) şi 300 de RON cheltuieli de judecată. Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului, pronunţată prin Deciziunea nr. 3008 din 23 decembrie 1958 de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară Bucureşti,
Ca urmare, W.M. a fost arestat la data de 25 iulie 1958 şi eliberat din închisoare la data de 9 aprilie 1962, prin efectul Decretului nr. 229/1962.
Cum nici reclamanta, nici defunctul său soţ nu au beneficiat de drepturile recunoscute de Decretul - Lege nr. 118/1990 şi nu i-au fost acordate alte forme de despăgubire, tribunalul a apreciat acţiunea ca fiind întemeiată sub aspectul caracterului politic al condamnării, în raport de temeiul de drept şi de conţinutul concret al faptelor săvârşite de reclamant, astfel cum rezultă din sentinţa penală şi din dosarul CNSAS.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de acordare a daunelor materiale, tribunalul a apreciat că aceasta nu a fost dovedită, sub aspectul încălcării drepturilor nepatrimoniale.
Tribunalul a avut în vedere că, prin măsura condamnării pentru exprimarea unor opinii politice, prin supunerea soţului reclamantei la un regim de detenţie degradant şi inuman aplicat tuturor deţinuţilor politici, prin menţinerea unui stigmat de duşman al poporului aplicat acestora ulterior punerii în libertate cu consecinţe directe în planul recunoaşterii şi aprecierii sociale, soţului reclamantei i-au fost afectate, în mod determinant, dreptul la onoare, demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la imagine.
Sub aspectul existenţei unui prejudiciu susceptibil a fi acoperit prin acordarea unor daune morale, tribunalul a avut în vedere faptul că încălcarea acestor drepturi nepatrimoniale are consecinţe specifice în planul vieţii psihice a individului, sub aspectul configurării imaginii de sine, încrederii sub toate formele, inclusiv sub aspectul încrederii în ceilalţi, în sistemul social şi raţiunea pentru care acesta există, de asemenea sub aspectul aptitudinilor de afirmare ca fiinţă umană şi socială, recunoaşterii din partea celorlalţi.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, tribunalul a avut în vedere sub un prim aspect, că suferinţele morale nu pot fi cuantificate, iar modalităţile de reparaţie sunt de regulă tot nepatrimoniale.
Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că recunoaşterea caracterului politic al condamnării prin Legea nr. 221/2009, constituie prin ea însăşi o formă de reparaţie nepatrimonială, conferind totodată şi o compensaţie patrimonială parţială a drepturilor încălcate din perspectiva imaginii de sine şi recunoaşterii sociale.
În ceea ce priveşte modalitatea de reparaţie prin acordarea unor despăgubiri băneşti, tribunalul a apreciat că această formă de reparaţie nu este ţinută să respecte principiul reparării integrale a prejudiciului, întrucât nu există criterii obiective pentru estimaţia acestuia, ci se urmăreşte acordarea unei satisfacţii echitabile, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale având ca scop repararea într-un mod specific a unor suferinţe care de altfel nu pot fi şterse sau înlăturate.
Or, în condiţiile în care această finalitate nu mai poate fi atinsă decât parţial, întrucât cel care a suferit încălcările drepturilor sale nepatrimoniale nu mai există, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezintă o despăgubire echitabilă care atinge scopul reparatoriu al dispoziţiei legale pe care se fundamentează.
Prin Decizia nr. 558A din 1 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă şi a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere, printr-o amplă motivare că, urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Faţă de prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată şi de prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, precum şi faţă de împrejurarea că Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficia nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu a putut decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
În raport de reţinerea neconstituţionalităţii textului legal invocat în susţinerea acţiunii, curtea a mai constatat şi că nu se impune a mai fi analizate motivele de apel invocate de părţi în susţinerea criticilor formulate împotriva sentinţei pronunţate la fond cu privire la capătul de cerere privind daunele morale.
Împotriva acestei decizii reclamanta W.F. a declarat recurs, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
A arătat că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, aşa cum a statuat şi jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului în cauza Blecic contra Croaţia.
Instanţa de apel a mai încălcat principiul egalităţii armelor, principiul egalităţii în faţa legii, principiul nediscriminării, dreptul la un proces echitabil, precum şi principiul priorităţii aplicării dreptului comunitar.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede.
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu şi pentru trecut (ex tune). Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor injustiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 1 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstrucţionat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidenţă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.F. împotriva Deciziei nr. 558A din 1 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4696/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4698/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
