ICCJ. Decizia nr. 4709/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4709/2012
Dosar nr. 2092/2/2011
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 iulie 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, sub nr. 7633/302/2008, reclamanta N.L.M. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC C. SA şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 2.966,24 lei actualizată în raport de indicele de inflaţie până la data plăţii, reprezentând preţul achitat conform contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997 încheiat cu SC C. SA, pentru apartamentul nr. 2 situat în imobilul din Bucureşti, str. Dr. I., sector 5, precum şi obligarea pârâţilor în solidar la plata diferenţei dintre preţul de circulaţie al imobilului şi preţul de 2.966,42 lei actualizat.
Prin sentinţa civilă nr. 5042 din 15 iunie 2009, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta N.L.M. în favoarea Tribunalului Bucureşti; a disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata preţului actualizat achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997 şi a dispus formarea unui nou dosar cu termen la 20 iulie 2009.
În motivarea declinării competenţei materiale, s-a arătat că valoarea imobilului, determinată prin raportul de expertiză nr. 4672 din 04 mai 2009 întocmit de expertul tehnic V.V., este mai mare de 50.000 lei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 68 din 20 ianuarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea reclamantei N.L.M., reţinând, în esenţă, că reclamanta, în calitate de fost proprietar al bunului pentru care a beneficiat prin hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 5809/20 iulie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti) de restituirea preţului plătit la achiziţionarea apartamentului, actualizat, conform art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în prezenta cauză solicită acordarea despăgubirilor constând în diferenţa dintre preţul de piaţă al apartamentului şi preţul actualizat, în temeiul Legii nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001.
Această pretenţie a reclamantei a fost apreciată ca neîntemeiată, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 719 din 06 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 811/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997 încheiat în favoarea reclamantei, reţinându-se cu putere de lucru judecat că încheierea contractului s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Prin urmare, reclamanta nu mai poate beneficia de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, care dau dreptul la restituirea preţului de piaţă al apartamentelor vândute de stat foştilor chiriaşi ai acestora, conform Legii nr. 112/1995, doar celor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, iar desfiinţarea lor a intervenit ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare a foştilor proprietari ori a unei acţiuni în anulare (art. 18 din Legea nr. 1/2009, care completează Legea nr. 10/2001).
Ori, în speţă, în mod irevocabil, contractul reclamantei s-a desfiinţat tocmai pentru încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce în mod evident o îndreptăţeşte doar la restituirea preţului plătit, actualizat, astfel cum s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 83 din 25 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta N.L.M., reţinând, în esenţă, următoarele:
Nefiind formulate motive de apel, instanţa a cercetat cauza, astfel cum prevede art. 292 alin. (2) C. proc. civ., pe baza motivelor şi dovezilor invocate la prima instanţă, constatând că apelanta-reclamantă a pretins obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, SC C. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, în solidar, la plata sumei reprezentând diferenţa dintre preţul de circulaţie al apartamentului nr. 2 situat în imobilul din Bucureşti, str. Dr. I., sector 5 şi preţul plătit la cumpărarea apartamentului în baza Legii nr. 112/1995, actualizat cu rata inflaţiei la data plăţii efective, invocând dobândirea proprietăţii apartamentului cu bună credinţă, prin contractul de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, însă anulat prin decizia civilă nr. 719/ A din 06 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2538/3/2006, rămasă irevocabilă. În această situaţie a pretins antrenarea răspunderii pârâţilor pentru evicţiune, pe temeiul art. 1337 şi art. 1344 C. civ. Pe parcursul soluţionării acţiunii a fost adoptată Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta a susţinut aplicabilitatea acestor norme cauzei sale.
Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, pe temeiul dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 1/2009, soluţie pe care Curtea a considerat-o temeinică şi legală.
Conform art. 50 alin. (2)1 şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Prin art. 501 din aceeaşi lege, s-a prevăzut că „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză”.
Prin urmare, pentru a fi aplicabil textul art. 501 din lege cazului de faţă, s-a reţinut că trebuie analizată sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995” şi verificat dacă contractul semnat de apelantă se încadrează acestei categorii.
Ori, Legea nr. 112/1995 prevedea la art. 1 că se restituie foştilor proprietari imobilele cu destinaţia de locuinţă trecute cu titlu în proprietatea statului după 6 martie 1945, prin măsuri reparatorii de restituire în natură sau prin despăgubiri.
Art. 9 din lege prevedea dreptul chiriaşilor titulari de contract de închiriere de a opta pentru cumpărarea acelor apartamente, ce nu se restituie în natură, după expirarea termenului prevăzut de art. 14, respectiv 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, în interiorul căruia foştii proprietari puteau formula cereri de restituire.
Buna sau reaua credinţă a părţilor contractante la vânzarea-cumpărarea acestei categorii de bunuri nu este reglementată de Legea nr. 112/1995 şi, ca atare, dacă acesta ar fi singurul motiv care a dus la constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare, atunci chiriaşul cumpărător evins ar avea vocaţie la restituirea preţului de piaţă al bunului.
Cercetând hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauza având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între vânzătoarea Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA, şi cumpărătoarea N.L.M., Curtea a reţinut că dispoziţiile arătate şi analizate anterior nu sunt aplicabile apelantei-reclamante.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 11537 din 08 noiembrie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5, în Dosarul nr. 5423/2000, a fost respinsă cererea fostului proprietar de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 04 septembrie 1997, dar a fost admisă cererea reconvenţională formulată de cumpărătoarea N.L.M., constatându-se că aceasta a cumpărat imobilul cu bună-credinţă. S-a reţinut în considerentele sentinţei că buna-credinţă este prezumată, pe temeiul art. 1989 alin. (2) şi art. 960 alin. (3) C. civ., iar reaua-credinţă nu s-a dovedit.
În soluţionarea apelurilor, s-a pronunţat decizia civilă nr. 719/ A din data de 06 aprilie 2006 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2538/3/2006, prin care s-a schimbat în parte sentinţa apelată, constatându-se, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 04 septembrie 1997 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA, şi pârâta N.L.M., cu obligarea acesteia din urmă a lăsa fostului proprietar în deplină proprietate şi posesie apartamentul.
În expunerea considerentelor deciziei de apel, tribunalul a arătat că ambele părţi contractante ale vânzării-cumpărării analizate au fost de rea-credinţă, apartamentul fiind vândut prin fraudarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, în sensul că la data cumpărării era înregistrată cererea fostului proprietar de restituire a bunului în natură şi nu s-a aşteptat soluţionarea acesteia, contrar prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 811 din 19 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis recursul, s-a modificat decizia recurată în sensul respingerii cererii de revendicare a apartamentului împotriva chiriaşei cumpărătoare, însă admisă împotriva Municipiului Bucureşti. Soluţia irevocabilă pronunţată a avut în vedere efectul nulităţii constatate asupra actului juridic civil, adică restabilirea situaţiei anterioare, în sensul că bunul s-a întors în patrimoniul vânzătorului care poate fi obligat la predarea sa fostului proprietar.
S-a conchis, că efectele care decurg din litigiul soluţionat anterior asupra cauzei de faţă sunt acelea că, deşi se reţine reaua-credinţă a părţilor contractante la încheierea actului, aspect nereglementat expres de Legea nr. 112/1995, acesta a fost unit cu o altă cauză de nulitate prevăzută de legea în discuţie, anume vânzarea bunului anterior soluţionării cererii fostului proprietar de restituire în natură, ceea ce exclude pe cumpărătorul evins de la beneficiul preţului de circulaţie a bunului reglementat de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.L.M.
Indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7, 9 şi 11 C. proc. civ., reclamanta, în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele:
Cererea introductivă de instanţă a fost depusă la data de 30 iulie 2008 şi a avut ca obiect, pe lângă restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie şi obligarea pârâţilor-vânzători la plata valorii de circulaţie a imobilului, obligaţie care rezidă din răspunderea pentru evicţiune astfel cum este aceasta reglementată de art. 1337 şi urm. C. civ. şi de art. 1344 C. civ., acesta fiind temeiul de drept al acţiunii.
Având în vedere că temeiul de drept al acţiunii nu l-a constituit Legea nr. 1/2009, prezenta acţiune fiind întemeiată pe răspunderea civilă pentru evicţiune şi că la data depunerii sale nici măcar nu intrase în vigoare Legea 1/2009, dispoziţiile acestui act normativ nu sunt incidente în cauză, acestea fiind invocate doar ca argumente în plus pentru justa despăgubire a chiriaşilor-cumpărători, iar instanţele trebuiau să analizeze şi să hotărască prin prisma motivelor de drept invocate.
Or, faţă de temeiul de fapt şi de drept al acţiunii, s-a arătat că greşit ambele instanţe au justificat şi au motivat respingerea acţiunii, respectiv a apelului, exclusiv pe neaplicabilitatea Legii nr. 1/2009 cazului de faţă, considerând că situaţia anularii contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se circumscrie cazurilor reglementate de această lege.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte buna credinţă existentă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, s-a arătat că, deşi în considerentele deciziei nr. 719/ A din 06 aprilie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 2538/3/2006, Tribunalul Bucureşti a răsturnat în mod neîntemeiat, având în vedere probele din acel dosar, prezumţia legală de buna credinţă, această hotărâre judecătorească nu poate constitui izvor de drept în soluţionarea pricinii de faţă, nu are autoritate de lucru judecat şi nu poate influenţa instanţele, care erau ţinute a se pronunţa exclusiv pe actele şi probele administrate în cauză.
Mai mult, într-o încercare lamentabilă de a justifica răsturnarea prezumţiei de buna-credinţă, s-a arătat că în considerentele aceleiaşi decizii s-a vorbit despre existenţa unei cereri de restituire în natură preexistente încheierii contractului, deşi aceste aspecte au putut fi cunoscute numai de către vânzătorul Primăria municipiului Bucureşti şi nu sunt opozabile cumpărătoarei în baza Legii nr. 112/1995, aceasta nefiind parte în proces şi neavând nici evidenţa unor eventuale cereri de restituire.
Având înregistrată o cerere de restituire în natură, Primăria municipiului Bucureşti ar fi trebuit eventual să sisteze vânzările şi nicidecum să vizeze şi să aprobe cererea chiriaşului care a solicitat achiziţionarea apartamentului în care locuia, apartament, care, de altfel, era neretrocedabil în natură conform dispoziţiilor legale.
În şedinţa publică din 21 iulie 2012, reprezentantul recurentei a precizat că dintr-o eroare de tehnoredactare a fost indicat ca temei de drept al recursului pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. şi că recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru cele ce succed;
Deşi nu arată expres, reclamanta, susţinând că temeiul de drept al acţiunii promovate de aceasta l-a constituit art. 1337 şi următoarele C. civ., şi art. 1344 C. civ., ce reglementează răspunderea pentru evicţiune, iar instanţele de fond şi apel, nelegal, au respins acţiunea sa pe inaplicabilitatea în speţă a prevederilor Legii nr. 1/2009, a invocat implicit soluţionarea pricinii în fond şi apel cu încălcarea principiului disponibilităţii, ce constituie unul din principiile de bază care guvernează procesul civil şi care este reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, respectiv că instanţele de fond şi apel au încălcat limitele cadrului procesual fixat de reclamanta prin cererea de chemare în judecată.
Această critică este nefondată, întrucât principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, numai în ceea ce priveşte stabilirea obiectului cererii şi a persoanelor cu care acesta înţelege să îşi dispute obiectul cererii.
În speţă, recurenta reclamantă invocă schimbarea temeiului legal al cererii sale, însă, aşa cum s-a arătat, principiul disponibilităţii lasă la aprecierea reclamantului stabilirea obiectului cererii şi a părţilor în contradictoriu cu care acesta înţelege să îl dispute, ceea ce nu poate fi depăşit de către instanţă.
Prin urmare, instanţa nu este ţinută de temeiurile juridice pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, întrucât aceasta este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului său activ, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamantă prin cererea sa de chemare în judecată.
Mai mult, în speţă, se constată că pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă chiar reclamanta a susţinut aplicabilitatea „dispoziţiilor Legii nr. 10/2001”, republicată.
În concluzie, se constată că, legal, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată promovată de reclamantă, de restituire a preţului de piaţă a imobilului în litigiu pe care l-a dobândit în baza Legii nr. 112/1995, instanţele de fond şi apel au calificat juridic acţiunea ca fiind o acţiunea promovată în temeiul Legii nr. 1/2009, prin care s-a modificat Legea nr. 10/2001, iar critica formulată de reclamantă pe acest aspect este neîntemeiată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Criticile ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de recurenta reclamantă, în sensul că, în mod greşit, instanţele de fond şi apel şi-au justificat soluţiile pe „neaplicabilitatea Legii rn.1/2009 cazului de faţă”, sunt nefondate.
Astfel, titlul reclamantei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 43140 din 4 septembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost constatat nul prin decizia civilă nr. 719/ A din 6 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 811 din 19 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Prin urmare, prin aceste hotărâri judecătoreşti, s-a stabilit irevocabil că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 4 septembrie 1997, dintre reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar sancţiunea este aceea a nulităţii acestuia, astfel că, în prezentul litigiu, o nouă analiză a validităţii aceluiaşi act juridic nu se poate face fără încălcarea puterii lucrului judecat, ceea ce este inadmisibil.
În atare situaţie, titlul reclamantei fiind nul absolut, pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia, se constată că legal au reţinut instanţele de fond şi apel că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv că reclamanta este îndreptăţită numai la restituirea preţului actualizat plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi nu dispoziţiile alin. (2)1 din acelaşi text de lege, potrivit cărora reclamanta ar fi îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului, întrucât titlul său nu a fost lipsit de efecte ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar, ci, aşa cum s-a arătat, a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească, pentru că a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data perfectării sale, respectiv ale Legii nr. 112/1995.
Celelalte critici, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu se circumscriu niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., sancţiunea fiind aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.L.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.L.M. împotriva deciziei nr. 83 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4707/2012. Civil. îndreptare eroare... | ICCJ. Decizia nr. 4712/2012. Civil. Excepţie de... → |
|---|
