ICCJ. Decizia nr. 4707/2012. Civil. îndreptare eroare materială. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4707/2012
Dosar nr. 15666/3/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 26 martie 2010, reclamanta F.D.M.L. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi primarul general al Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru anularea parţială a dispoziţiei nr. 5712 din 02 mai 2006, date în baza Legii nr. 10/2001, în sensul eliminării măsurilor reparatorii prin echivalent şi obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri băneşti, inclusiv pentru construcţia demolată a cărei structură şi suprafaţă construită nu au fost stabilite.
Prin sentinţa civilă nr. 1570 din 03 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.
Prin dispoziţia nr. 5712 din 02 mai 2006, Municipiul Bucureşti a acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 787 mp şi construcţia demolată.
S-a apreciat că unitatea deţinătoare nu avea obligaţia identificării construcţiei, întrucât acest aspect este analizat în faţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, în acest sens fiind dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.
Sub aspectul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, s-a apreciat că, de vreme ce reclamanta nu a primit bunuri în compensare, singura modalitate de despăgubire este cea prevăzută de legea specială, Legea nr. 247/2005.
Prin decizia civilă nr. 902/A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte cererea reclamantei, a modificat în parte dispoziţia nr. 5712 din 02 mai 2006, în sensul că a stabilit suprafaţa construită la sol a imobilului demolat ca fiind de 370 mp şi suprafaţa desfăşurată a acestuia ca fiind de 1304 mp, conform raportului de expertiză efectuat în faza apelului de expert O.C., păstrând totodată celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a apreciat că dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 este parţial incompletă, întrucât nu identifică imobilul demolat, această operaţiune fiind în competenţa instanţei civile, dreptul la măsuri reparatorii fiind echivalent cu valoarea construcţiei ce a aparţinut persoanei îndreptăţite sau autorilor ei, Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor având competenţă doar pentru evaluarea imobilelor.
Imobilul demolat a aparţinut în totalitate autorilor reclamantei, a avut o structură complexă, fiind format din mai multe apartamente şi multiple anexe, conform expertizei efectuată în faza apelului. Structura şi întinderea construcţiei demolate, în raport de care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va stabili valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei va fi precizată în dispoziţia dată în baza Legii nr. 10/2001, astfel că, sub acest aspect, sentinţa va fi modificată, în sensul admiterii cererii reclamantei pentru precizarea clară a structurii imobilului demolat.
S-a constatat totodată că reclamanta are dreptul la despăgubiri băneşti ce vor fi acordate în modalitatea prevăzută de Legea nr. 247/2005. Dispoziţiile legale la care reclamanta a făcut referire în cererea de apel nu mai sunt în vigoare şi nici nu pot fi aplicate în baza principiului tempus regit actum, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dreptul de opţiune la care face referire reclamanta era unul iluzoriu, nesusţinut de o modalitate legală concretă de acordare a despăgubirilor.
Reglementarea legală concretă şi efectivă de plată a despăgubirilor băneşti a fost prevăzută de Legea nr. 247/2005, astfel că, chiar dacă instanţa ar accepta aplicarea principiului tempus regit actum, cu consecinţa aplicării Legii nr. 10/2001, în forma existentă la data intrării ei în vigoare, reclamanta nu ar putea beneficia de nici o despăgubire bănească, în lipsa reglementării legale pentru acordarea acestor despăgubiri.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile cap. 5 - Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti - şi, în principal, ale art. 40 din Legea nr. 10/2001, text de lege care face referire şi trimitere la o lege specială care va reglementa modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despăgubirilor băneşti, iar legea specială este Legea nr. 247/2005.
Atât modalitatea de despăgubire, cât şi evaluarea efectivă a dreptului la despăgubiri este dată de legiuitor în competenţa Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor şi urmează reglementările Legii nr. 247/2005, astfel că pretenţia reclamantei de a primi exclusiv despăgubiri băneşti excede competenţa instanţei civile.
Prin încheierea de şedinţă din 28 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a suspendat judecata conform art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., a respins cererea de îndreptare a erorii materiale din decizia civilă nr. 902/A din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, întemeiată pe prevederile art. 281 C. proc. civ., formulată de apelanta-contestatoare.
Asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011, prin care apelanta-contestatoare a cerut ca instanţa să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată, s-a avut în vedere că nici una din părţi nu s-a înfăţişat la strigarea pricinii şi nici nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, respectiv dispoziţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea de îndreptare a erorii materiale, s-a reţinut că apelanta-contestatoare a solicitat rectificarea practicalei unde s-a menţionat “se solicită refacerea raportului de expertiză construcţii”, în sensul de a se trece cererea reală, efectuarea unei noi expertize.
S-a apreciat că cererea nu este întemeiată, întrucât din însemnările din caietul de şedinţă a rezultă că, în practicaua deciziei, au fost înscrise chiar cererile părţilor, conform celor declarate de ele în şedinţa publică.
Prin decizia civilă nr. 164/A din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea apelantei F.D.M.L., a completat dispozitivul deciziei civile nr. 902 din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că a obligat pe intimatul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 8.504 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
S-a apreciat că cererea este întemeiată, întrucât petenta a avut calitatea de apelantă în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 902 din 13 decembrie 2011, prin care cererea sa de apel a fost admisă.
Apelanta a solicitat cheltuieli de judecată, iar suma totală reprezentând cheltuieli de judecată este de 8.504 lei, care se compune din onorariu de avocat - 7000 lei şi onorariu de expertiză - 1504 lei.
Având în vedere că Municipiul Bucureşti, în calitate de intimat, a pierdut procesul, el va trebui să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ.
(I) Împotriva deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011 a formulat cerere de recurs la data de 26 martie 2012, reclamanta F.D.M.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În mod greşit, instanţa anterioară nu a admis în totalitate apelul, în sensul de a identifica complet imobilul în litigiu, de a anula în tot decizia nr. 5712 din 2 mai 2006, de a înlătura din cuprinsul deciziei menţiunea privitoare la măsurile reparatorii şi înlocuirea lor cu despăgubirile băneşti, de a obliga Municipiul Bucureşti la plata despăgubirilor rezultate din evaluarea imobilului, în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată.
Dispoziţiile art. 16 alin. (1)-(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se referă numai la deciziile emise de entităţile administrative, iar nu la instanţele de judecată, în timp ce alin. (8) din acelaşi articol care prevede evaluarea, era singurul care trebuia avut în vedere de instanţele fondului.
Instanţa nu a răspuns criticilor referitoare la suprafaţa de teren de 830 mp, respectiv suprafaţa construită desfăşurată totală, de 1458 mp, în care se includea şi suprafaţa construită a corpurilor de clădire aflate în spatele blocului.
Decizie este nelegală şi pentru că nu s-a dispus efectuarea unei noi expertize, conform art. 212 C. proc. civ., întrucât prima expertiză nu era completă şi reală, nu a identificat legal imobilul în litigiu, cauzându-i astfel reclamantei un prejudiciu.
Expertul imobiliar nu a răspuns la obiecţiunile formulate. Mai mult, expertul numit de instanţa de apel nu era membru şi nici atestat de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România.
Greşit s-a evaluat imobilul la nivelul anului 2011, când în realitate trebuia evaluat la nivelul anului 2006 când s-a răspuns la notificare.
Conform notificării, reclamanta a solicitat despăgubirile băneşti civile, iar nu măsuri reparatorii.
Cum Legea nr. 10/2001 prevedea la momentul notificării exclusiv despăgubiri băneşti, notificarea trebuia să se soluţioneze după legea din momentul înregistrării ei, iar nu după legea ulterioară - principiul tempus regit actum.
Conform deciziilor C.E.D.O. - cauza Maria Atanasiu vs. România - „ omisiunea statului de a plăti acele despăgubiri, fără a putea anticipa data la care statul îşi va executa obligaţia a fost socotită de Curte ca fiind contrară dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie „.
Instanţa avea obligaţia de a identifica imobilul ca întindere şi ca structură şi de a răspunde la acest motiv, în acest sens fiind invocate dispoziţiile art. 261 pct. 5.
Decizie este nelegală şi pentru că, în mod greşit, instanţa nu a acordat cheltuielile de judecată la fond şi apel.
Decizia a fost dată astfel cu încălcarea art. 274 C. proc. civ. - partea care a pierdut procesul, cade în pretenţii, astfel că se impunea obligarea pârâtului la plata cheltuielilor efectuate.
(II) Împotriva încheierii de şedinţă din data de 28 februarie 2012, s-a formulat cerere de recurs la data de 16 martie 2012 de către petenta F.D.M.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În mod greşit instanţa a considerat că a solicitat refacerea raportului de evaluare, preluând termenul de refacere de la intimat, şi nu efectuarea unei noi expertize de evaluare a imobilului.
Sub acest aspect, în mod greşit judecătorii au dat crezare caietului grefierului, în condiţiile în care aveau la dispoziţie înregistrarea audio.
(III) Împotriva deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a formulat cerere de recurs la data de 18 mai 2012, intimatul Municipiul Bucureşti, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În mod greşit, Curtea de Apei Bucureşti a admis cererea petentei, de completare a deciziei civile nr. 902 din 13 decembrie 2011, în privinţa cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care onorariul avocatului este disproporţionat şi arbitrar, iar dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conferă judecătorilor dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Mai mult, suma pretinsă a fost acordată de către instanţa de apel în lipsa oricăror dovezi, fără a defini ce anume reprezintă şi mai înainte ca judecătorul să facă o apreciere a cuantumului.
(IV) Împotriva deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a formulat cerere de recurs la data de 17 mai 2012 şi reclamanta F.D.M.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut încălcarea art. 274 C. proc. civ. şi a art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, decizia fiind pronunţată cu încălcarea dreptului la cheltuielile de judecată, în sumă de 1504,5 lei, achitată cu titlu de onorariu de expertiză tehnică.
S-a formulat cerere de rectificare a deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011, însă instanţa a omis a le acorda.
Instanţa a admis solicitarea doar parţial, pentru suma de 8504 lei, când în realitate cheltuielile erau de 10.009 lei, din care 7.000 lei onorariu de avocat, fond şi apel, şi două onorarii de expertiză, de 1504,50 lei.
Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile reclamantei F.D.M.L. declarate împotriva deciziei nr. 902/A din 13 decembrie 2011 şi a încheierii din 28 decembrie 2012 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respectiv va admite recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va modifica decizia, în sensul că va obliga intimatul la plata sumei de 10.008,50 lei, în loc de 8.504 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, menţinând totodată celelalte dispoziţii ale deciziei.
(I şi II) În privinţa criticilor formulate de reclamantă îndreptate împotriva deciziei civile nr. 902/A din 13 decembrie 2011 şi a încheierii din 28 februarie 2012 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept;
Instanţele fondului, singurele abilitate să stabilească pe deplin situaţia de fapt a dosarului pendinte, au ajuns la concluzia corectă, conform căreia dispoziţia administrativă este parţial incompletă, întrucât nu a identificat imobilul demolat, această operaţiune fiind în competenţa instanţei civile.
Evaluarea imobilului pe care Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor trebuie să se întemeieze, într-adevăr, pe un drept clar stabilit de către unitatea deţinătoare sau de către instanţa civilă, în contextul în care aceasta din urmă soluţionează pe fond contestaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Cât timp s-a stabilit că imobilul demolat a aparţinut în totalitate autorilor reclamantei, acesta având o structură complexă - fiind format din mai multe apartamente şi anexe, conform expertizei efectuată în faza apelului - s-a impus cu deplin temei modificarea sentinţei, în sensul admiterii cererii reclamantei pentru precizarea clară a structurii imobilului demolat.
În privinţa modalităţii concrete de despăgubire, în circumstanţele cauzei pendinte redate în paragrafele anterioare, s-a apreciat corect că acest drept a fost dat de legiuitor în competenţa Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor şi trebuie să urmeze reglementările/procedurile Legii nr. 247/2005, astfel că pretenţia reclamantei de a primi exclusiv despăgubiri băneşti excede competenţei instanţei civile.
Invocarea principiului tempus regit actum pentru obţinerea unei alte măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu nu poate conduce la modificarea deciziei contestate, întrucât modalitatea legală concretă şi efectivă de restabilire a situaţiei anterioare a fost prevăzută prin Legea nr. 247/2005.
Conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Nu poate fi reţinută alegaţia conform cărei dispoziţiile art. 16 alin. (1)-(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se referă numai la deciziile emise de entităţile administrative, nu şi la instanţele de judecată, în timp ce alin. (8) al aceluiaşi articol ce prevede evaluarea, este singurul care ar fi trebuit avut în vedere de instanţele fondului, întrucât o astfel de interpretare este evident subiectivă, în legătură directă cu interesul personal al părţii ce o enunţă.
Criticile referitoare la necesitatea aplicării deciziilor instanţei de contencios european, respectiv a principiilor Convenţiei, nu pot fi reţinute, întrucât se urmăreşte înlăturarea titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe considerentul că procedura referitoare la acordarea de despăgubiri prin intermediul Fondului “Proprietatea” nu este una eficientă, şi totodată modificarea normei naţionale, a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării directe a unităţii deţinătoare la acordarea de despăgubiri, ceea ce înseamnă o nouă procedură de acordare a despăgubirilor.
Modificările legislative, chiar în considerarea Convenţiei Europene, sunt la latitudinea exclusivă a autorităţii legiuitoare, componentă a puterii de stat, nu a instanţei de judecată.
Legea nr. 247/2005 prevede o procedură specială obligatorie privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În privinţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a efectelor ei asupra valorificării drepturilor reclamantei, s-a reţinut corect că aceasta nu poate conduce la crearea de norme juridice interne, printr-o interpretare extensivă a considerentelor unei decizii emise de instanţa europeană, cât timp aceste considerente trebuie citite exclusiv în lumina situaţiei de fapt concrete deduse judecăţii, de la caz la caz.
Din punct de vedere jurisdicţional, preeminenţa normei internaţionale faţă de norma naţională contrară are ca efect imediat înlăturarea acesteia din urmă şi aplicarea directă a celei dintâi, iar nu modificarea/completarea legii naţionale de către instanţe, de o manieră menită a-i asigura efecte compatibile cu drepturile subiective protejate prin Convenţie. Realizarea coerenţei între legislaţia internă şi tratatele şi convenţiile internaţionale la care România constituie atributul exclusiv al autorităţii legiuitoare.
Practica Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul obligării unei instituţii să îndeplinească obligaţii care potrivit legii interne sunt de competenţa altei instituţii.
Nu se poate contesta faptul că privarea de proprietate impune statului obligaţia de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau moştenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv, dar modalitatea concretă de plată este reglementată de dispoziţiile legale în vigoare, ce se impun a fi respectate.
Criticile referitoare la întinderea suprafeţei de teren, respectiv la întinderea suprafeţei construite nu pot fi analizate în recurs, întrucât exced dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 212 C. proc. civ., pentru faptul că nu s-a dispus efectuarea unei noi expertize, pe de o parte, pentru că din însemnările din caietul grefierului de şedinţă a rezultă că, în practicaua deciziei, au fost înscrise cererile reale ale părţilor, conform celor declarate de ele în şedinţa publică - respectiv refacerea raportului de expertiză - iar, pe de altă parte, pentru că această critică este motivată exclusiv pe nemulţumirea recurentei faţă de concluziile raportului de expertiză, apreciate de instanţa fondului într-un alt mod decât cel pretins de partea recurentă.
Reevaluarea situaţiei de fapt nu este permisă instanţei de recurs, întrucât competenţa acesteia se circumscrie strict situaţiilor prescrise de art. 304 C. proc. civ., respectiv criticilor pertinente de nelegalitate.
Nu poate fi reţinută nici critica ce vizează nesocotirea dispoziţiilor art. 261 pct. 5, întrucât instanţa şi-a îndeplinit obligaţia de a identifica imobilul ca întindere şi ca structură şi de a reda în expunerea de motive a hotărârii pronunţate, considerentele ce fundamentează o astfel de împrejurare de fapt.
Faptul că, din coroborarea probelor dosarului - înscrisuri autentice şi expertize tehnice imobiliare - instanţa a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurenta-reclamantă nu poate fi valorificat din perspectiva nici unui motiv concret de nelegalitate, întrucât susţinerea acestei nemulţumiri se raportează strict la cerinţa reaprecierii probatoriului, situaţie ce excede cauzei recursului.
Împrejurarea că expertul numit de instanţa de apel nu era membru şi nici atestat de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România nu poate constitui obiect de critică în recurs, întrucât nu reprezintă în sine un motiv concret de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind precizată ipoteza concretă de încălcare sau aplicare greşită a legii.
(III) În privinţa criticilor formulate împotriva deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti de către intimatul Municipiul Bucureşti, s-au avut în vedere următoarele considerente;
Fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este reprezentat de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă în mod expres că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii „care cade în pretenţii”
Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecata se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut in pretenţii.
De principiu, culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea sus-menţionată poate fi atât a reclamantului cât şi a pârâtului.
Culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acţiuni ori susţinerea unei apărări neîntemeiate.
Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea ca dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părţii care a pierdut procesul, ci şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecata, toate aceste elemente conturând instituţia răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.
Sub aspectul evaluării prejudiciului, de principiu, legiuitorul s-a raportat la valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, plata experţilor, despăgubirile martorilor, dar şi onorariul de avocat etc., precum si la alte cheltuieli pe care partea le va dovedi efectuate.
Pentru a statua asupra cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, trebuie avute în vedere atât dispoziţiile de drept intern - dispoziţiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. cât şi principiile stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că onorariul avocatului poate fi încuviinţat de instanţa de judecată, ca şi cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfăşurată de avocat este utilă instanţei de judecată), real şi rezonabil.
Onorariul de avocat a fost justificat, întrucât a fost necesar - avocatul a ajutat la clarificarea raportului juridic dedus judecăţii, este real - sunt dovezi cu privire la plata efectivă a onorariului, este rezonabil - faţă de problemele de drept dezlegate, pregătirea profesională a reprezentantului părţii, miza procesului pentru părţi.
Datele concrete ale cauzei nu susţin critica referitoare la caracterul disproporţionat şi arbitrar al onorariul avocatului.
În privinţa incidenţei dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ce conferă judecătorilor dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, Înalta Curte nu o poate primi cât timp ea nu este susţinută drept o critică concretă, punctuală de nelegalitate, ci doar ca o simplă afirmaţie.
(IV) În privinţa criticilor formulate împotriva deciziei civile nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti de către reclamanta F.D.M.L., s-au reţinut următoarele considerente:
Decizia a fost dată cu încălcarea art. 274 C. proc. civ. - partea care a pierdut procesul, cade în pretenţii, astfel că se impunea obligarea intimatului la plata cheltuielilor efectuate.
Având în vedere că Municipiul Bucureşti, având calitate de intimat, a pierdut procesul, el trebuia să suporte plata cheltuielilor de judecată solicitate.
Instanţa de apel a admis solicitarea doar parţial, pentru suma de 8504 lei, când în realitate cheltuielile erau de 10.008,50 lei, din care 7.000 lei onorariu de avocat, fond şi apel, şi două onorarii de expertiză, de 1504,50 lei.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta F.D.M.L. împotriva deciziei nr. 902/A din 13 decembrie 2011 şi a încheierii din 28 februarie 2012 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respectiv va admite recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va modifica decizia, în sensul că va obliga intimatul la plata sumei de 10.008,50 lei, în loc de 8.504 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, menţinând totodată celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta F.D.M.L. împotriva deciziei nr. 902/A din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi împotriva încheierii din 28 februarie 2012 dată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. 15666/3/2010.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de reclamanta F.D.M.L. împotriva deciziei nr. 164/A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Modifică decizia în sensul că obligă intimatul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 10.008,50 lei în loc de 8.504 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către apelant.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4706/2012. Civil. Exequator (recunoasterea... | ICCJ. Decizia nr. 4709/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
