ICCJ. Decizia nr. 4838/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin adresa înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a V-a civilă la data de 15 iulie 2011, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București a înaintat spre competentă soluționare cererea formulată de contestatoarea SC E. SA, în contradictoriu cu intimata Agenția Domeniilor Statului București prin care s-a solicitat în principal, anularea procesului-verbal de aplicare a sechestrului din 03 august 2009, ca fiind întocmit în mod abuziv de reprezentanții A.D.S., cu încălcarea dispozițiilor legale imperative, întrucât contractul de concesiune din 07 noiembrie 2001 nu reprezintă titlu executoriu conform Legii nr. 190/2004, coroborat cu O.U.G. nr. 51/1998.
în subsidiar, s-a solicitat ridicarea sechestrului instituit în baza procesului-verbal de aplicare a sechestrului din 03 august 2009 ("Procesul verbal"), motivat de faptul că suma de bani cu titlu de redevență nu este datorată de E.
Prin încheierea din 8 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, a fost respinsă excepția tardivității contestației ca rămasă fără obiect. în temeiul art. 246 C. proc. civ. s-a luat act de renunțarea contestatoarei SC E. SA la judecata capătului de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal de sechestru din 03 august 2009 încheiat cu Agenția Domeniilor Statului.
Prin aceeași încheiere a fost admisă cererea de ridicare a sechestrului și s-a dispus ridicarea sechestrului instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale contestatoarei SC E. SA conform procesului verbal de sechestru din 03 august 2009 nominalizate în anexa 1 ce face parte integrantă din procesul-verbal de sechestru.
Pentru a hotărî astfel, analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva cererii astfel cum a fost precizată în sensul că s-a renunțat de către contestatoare la capătul de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal de sechestru, instanța a respins excepția tardivității invocată de intimată ca rămasă fără obiect și, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a lua act de renunțarea la judecata capătului de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal de sechestru.
în ceea ce privește capătul de cerere privind ridicarea sechestrului, ținând cont de prevederile art. 68 din O.U.G. nr. 51/2008, având în vedere dispozițiile art. 594 C. proc. civ. și concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciară contabilă și topografică, instanța a reținut, în esență, că poate ridica sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale SC E. SA conform procesului-verbal de sechestru, întrucât s-a dovedit că aceasta nu mai datorează în prezent nici o sumă de bani cu titlu de redevență.
S-a reținut ca fiind nefondate susținerile intimatei A.D.S. în sensul că nu se pot aplica dispozițiile codului de procedură civilă, întrucât sechestrul aplicat SC E. SA nu este sechestru judiciar și, fiind un act de executare silită, se aplică doar dispozițiile cap. X din O.U.G. nr. 51/1998.
în acest context, s-a arătat că dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă și în materia executării silite, având aplicabilitate dispozițiile art. 594 C. proc. civ. referitoare la sechestrul asigurător, iar dispozițiile art. 68 din O.U.G. nr. 51/1998 prevăd posibilitatea ridicării de către instanță a sechestrului asigurător ca act de executare, fără a se proceda în prealabil în sensul anulării procesului verbal de sechestru (capăt de cerere la care SC E. SA a renunțat a se judeca și care nu a mai fost analizat).
Cererea de ridicare a sechestrului, reține instanța în motivare, poate fi formulată și independent de existența unui capăt de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal de sechestru în condițiile prevăzute de art. 594 C. proc. civ. care nu condiționează această cerere de soluționarea capătului de cerere privind anularea procesului-verbal de sechestru.
împotriva acestei încheieri, A.D.S. a declarat recurs criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, în principal, casarea încheierii recurate și înaintarea dosarului spre rejudecare primei instanțe, pentru judecarea fondului, iar în subsidiar, modificarea în tot a încheierii recurate și respingerea cererii reclamantei ca nelegală și netemeinică.
în motivarea recursului, recurenta susține, în esență, că prin întâmpinarea depusă la termenul din 30 iunie 2011, a invocat și excepția litispendenței cauzei, având în vedere existența pe rolul Curții de Apel București - secția contencios administrativ a dosarului, care a fost scos de pe rolul secției contencios administrativ și trimis spre competentă soluționare Secției Comerciale ale aceleași instanțe, unde a fost înregistrat sub nr. 3816/2/2011, între cele doua litigii existând identitate de părți, obiect și cauză.
Se arată că prin concluziile scrise depuse la dosar a învederat faptul că, la acel moment, dosarul era soluționat irevocabil, prin respingerea de către I.C.C.J., în data de 02 februarie 2012, a recursului formulat de SC E. SA, împotriva sentinței Curții de Apel București nr. 84 din 02 iunie 2011, context în care a apreciat că, hotărârile instanțelor judecătorești, pronunțate în cauza nr. 3816/2/2011, reprezintă autoritate de lucru judecat, cu privire la prezentul dosar, întrucât sunt îndeplinite condițiile legale, privind identitatea de părți, cauză și obiect.
în opinia recurentei, împrejurarea că instanța nu a analizat această excepție și nu s-a pronunțat asupra acesteia, echivalează cu necercetarea fondului cauzei, impunându-se casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Recurenta consideră că respingerea excepției tardivității, ca rămasă fără obiect, s-a efectuat cu încălcarea prevederilor legale, hotărârea atacată fiind ne legală din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, fapt ce atrage sancțiunea modificării în tot a hotărârii sub aspectul instituit de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs, susține, în esență, că sechestrul instituit asupra bunurilor SC E. SA, prin procesul verbal din 03 august 2009 nu este un sechestru asigurător, așa cum a interpretat instanța de fond, și prin urmare nu intră sub incidența art. 591 și urm C. proc. civ. Temeiul juridic al măsurii dispusă de reprezentanții A.D.S. este menționat în procesul verbal, acesta fiind dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, respectiv cap. VIII, IX și X.
Măsura indisponibilizării bunurilor debitoarei este un act de executare silită, aplicat conform dispozițiilor art. 59 din O.U.G. nr. 51/1998 - Cap X și a fost luată de către A.D.S., după expirarea termenului de 5 zile lucrătoare, prevăzut de adresa de comunicare a titlului executoriu din 20 august 2008 și a notificării de plată din 27 iulie 2009.
Astfel, Curtea de Apel București a reținut în mod eronat aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 594 C. proc. civ., întrucât acestea se referă strict la sechestrul asiguratoriu, solicitat de creditorul care nu are un titlu executoriu, dar care dovedește că, a intentat acțiunea principală.
Susține că A.D.S. nu a urmat calea prevăzută de art. 591 C. proc. civ., respectiv nu a formulat pe rolul instanțelor judecătorești o cerere principală, în vederea obținerii unui titlu executoriu, în vederea obligării petentei la plata datoriilor restante, în baza contractului de concesiune și nu a solicitat, în vederea asigurării creanței sale, sechestru pe bunurile mobile și imobile ale debitoarei, conform prevederilor cap. IV C. proc. civ., până la soluționarea acțiunii principale.
Prevederile O.U.G. nr. 51/1998, susține recurenta, se completează cu cele C. proc. civ. doar în situația instituțiilor juridice identice, or, în cauză, în opinia sa, sechestrul instituit de A.D.S. nu este identic, ca instituție juridică, cu cel asiguratoriu prevăzut de art. 591 C. proc. civ. sau cel judiciar prevăzut de art. 598 și urm. C. proc. civ.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, art. 304 C. proc. civ.
în temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata SC E. SA Bacău a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, constatarea nulității recursului, în condițiile art. 306 C. proc. civ., întrucât a fost motivat peste termenul impus de dispozițiile art. 303 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând cu prioritate excepția tardivității declarării și motivării recursului, în raport de dispozițiile art. 137 și art. 303 cu referire la art. 301 raportat la art. 594 C. proc. civ., înalta Curte constată ca aceasta nu este întemeiată și, pe cale de consecință, o va respinge, pentru considerentele care succed:
Conform prevederilor art. 303 C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, în condițiile în care art. 301 C. proc. civ. reglementează că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit dispozițiilor art. 594 C. proc. civ. "dacă debitorul va da, în toate cazurile, garanție îndestulătoare, instanța va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluționează în camera de consiliu, de urgență și cu citarea în termen scurt a părților, prin încheiere supusă numai recursului în termen de 5 zile de la pronunțare. Recursul se judecă de urgență și cu precădere. Dispozițiile art. 592 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."
Ținând cont de dispozițiile legale anterior evocate, se constată că prezentul recurs a fost declarat la data de 10 februarie 2012, în termenul legal de 5 zile de la pronunțare, în raport de dispozițiile anterior menționate, iar motivele de recurs au fost transmise la data de 2 martie 2012 și înregistrate la data de 5 martie 2012, cu respectarea termenului imperativ de 5 zile de la comunicare (27 februarie 2012) în raport de prevederile art. 303 cu referire la art. 301 raportat la art. 594 C. proc. civ.
Analizând încheierea recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătorești se dau în numele legii și trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și argumentele părților.
Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei hotărâri și să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.
Totodată, instanța trebuie să examineze pricina sub toate aspectele, să analizeze toate excepțiile invocate și apărările formulate.
în cauza de față, Curtea de Apel București a omis să examineze apărările formulate de către Agenția Domeniilor Statului București cu referire la excepția autorității de lucru judecat invocată în scris, fiind fondate criticile recurentei vizând nelegalitatea hotărârii atacate sub acest aspect.
înalta Curte constată că la data de 07 februarie 2012 Agenția Domeniilor Statului București a transmis, prin fax, concluzii scrise prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepție care nu a fost examinată de prima instanță.
Procedând în acest mod, instanța de fond a încălcat obligația stabilită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce s-a ajuns la soluția dată, obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Neanalizarea excepției autorității de lucru judecat împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, astfel încât, prin aceasta, recurenta ar suferi o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii.
Este util de subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 paragraf 1 C.E.D.O., întrucât, conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Cauza Virgil Ionescu contra României - Hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei - Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franței - Hotărârea din 21 martie 2000).
Deși recurenta a invocat mai multe motive de recurs, dintre care unele atrag casarea și altele modificarea, înalta Curte, pentru a asigura o judecată unitară, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a admis recursul, a casat încheierea recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a se pronunța asupra tuturor excepțiilor invocate în cauză.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4841/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4836/2012. Civil → |
|---|
