ICCJ. Decizia nr. 4837/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința comercială nr. 173/COM/2011 pronunțată de Tribunalul Alba a fost admisă acțiunea comercială formulată și precizată de reclamanta SC I.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC D.G. SRL și, în consecință, a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 47500 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din data plății, reprezentând rest preț neachitat pentru utilajele livrate în baza contractelor de vânzare-cumpărare din 10 iunie 2008, și dobânda legală în cuantum de 2853,33 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din data plății, calculată până la data de 04 martie 2011. S-a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
în motivare, prima instanță a reținut că între părțile litigante a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 10 iunie 2008, în temeiul căruia reclamanta a livrat pârâtei mai multe utilaje, în schimbul sumei de 167000 euro.
S-a constatat că pârâta avea obligația să achite utilajele cumpărate, în condițiile în care, potrivit art. 969 C. civ. convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar existența creanței pretinse de reclamantă în cuantum de 167000 euro a rezultat din facturile fiscale din 16 iunie 2008, factura fiscală din 14 octombrie 2008 și factura fiscală din 07 noiembrie 2008 emise de către aceasta și necontestate de către pârâtă.
în raport de prevederile art. 379 alin. (3) C. proc. civ. cu referire la art. 46 C. com., instanța de fond a constatat caracterul cert al creanței, iar în temeiul art. 379 alin. (4) C. proc. civ. s-a apreciat că menționatul cuantum al creanței rezultă din aceleași facturi fiscale acceptate de către pârâtă, întrucât nu există vreun dubiu în privința lichidității creanței, iar în ceea ce privește împlinirea scadenței data exigibilității este anterioară cererii de chemare în judecată.
S-a constatat că în anul 2009, părțile au mai încheiat un contract de livrare utilaje la un preț de 190000 euro, în temeiul căruia pârâta a achitat un avans de 47500 euro, iar din suma de 167000 euro, în temeiul contractului din 2008, a rămas de achitat suma de 47500 euro, fapt recunoscut implicit de pârâtă atât cu ocazia concilierii directe, cât și prin răspunsul la interogator.
întrucât contractul din 2009 nu a mai putut fi finalizat din cauza dificultăților financiare ale pârâtei, aceasta a invocat faptul că nu mai are nicio datorie către reclamantă, întrucât a operat compensarea legală a obligației de plată a sumei de 47500 euro (pentru contractul din 2008), cu suma de 47500 euro achitată în avans pentru contractul din 2009 și care trebuia să fie restituită de reclamantă.
în acest context, ținând cont de prevederile art. 1144 C. civ. în vigoare la momentul nașterii raporturilor juridice dintre părți, instanța de fond a reținut că în condițiile în care reclamanta nu a înțeles să denunțe contractul din anul 2009, acesta se află în ființă și la timpul prezent, așa încât nu poate fi vorba în speță de vreo obligație a acesteia de restituire a sumei achitate de pârâtă cu titlu de avans.
Așa fiind, întrucât reclamanta nu are o datorie către pârâtă, în speță nu poate fi vorba de aplicarea dispozițiilor art. 1144 C. civ., motiv pentru care, văzând și dispozițiile art. 969,art. 1073 C. civ. și art. 379 alin. (4) C. proc. civ. instanța a constatat că acțiunea precizată a reclamantei este întemeiată.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC D.G. SRL solicitând anularea sentinței apelate și, după rejudecare, anularea acțiunii ca netimbrată sau respingerea acțiunii ca prematur introdusă.
Prin decizia nr. 18/2012 din 23 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia - secția a II-a civilă a fost respins apelul promovat de pârâta SC D.G. SRL.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că între părți s-au derulat relații contractuale în baza a două contracte: contractul de vânzare - cumpărare din 10 iunie 2008 și contractul de vânzare - cumpărare din 4 august 2009.
S-a constatat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru desființarea contractului cu obligația reclamantei la restituirea avansului, astfel că pârâta nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva reclamantei pentru avansul plătit în temeiul contractului.
A fost înlăturată susținerea pârâtei vizând împrejurarea că a operat desființarea contractului înainte ca acesta să producă efecte, întrucât părțile și-au însușit contractul prin semnătură și pârâta a executat parțial contractul prin achitarea avansului de 47.500 Euro. Factura fiscală, reține instanța de apel, nu este un document care să condiționeze existența unui contract, fiind doar un document contabil justificativ pentru evidențele contabile.
în consecință, instanța de control judiciar a constatat că nu sunt îndeplinite prevederile art. 1143 - 1153 C. civ. pentru a opera compensarea ca modalitate de stingere a obligației de plată ce revine pârâtei pentru produsele livrate de reclamantă în baza contractului.
Totodată, s-a constatat că pârâta nu a indicat ce taxe nu ar fi fost achitate de reclamantă pentru judecarea cauzei în fond, în urma verificării, reținându-se că aceasta a achitat taxele corespunzătoare de timbru și timbru judiciar.
Și motivul de apel vizând neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. a fost apreciat ca fiind nefondat, dat fiind că părțile au purtat corespondență și au încercat soluționarea amiabilă, aspect ce rezultă din procesul - verbal încheiat în cursul anului 2010 (filele 61-83 din dosarul Tribunalului Sibiu).
în termen legal, împotriva acestei decizii pârâta SC D.G. SRL București a declarat recurs, criticând decizia atacată pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
Primul motiv de recurs, arată recurenta, este dat de faptul că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, aplicare greșită ce are legătură cu dispozițiile legale exprese în materia taxelor de timbru. Solicită admiterea recursului, anularea sentinței apelate și, după rejudecare, anularea acțiunii introductive ca netimbrată.
Al doilea motiv de recurs, susține recurenta, vizează faptul că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, instanța de fond, în mod nelegal, considerând că dispozițiile exprese prevăzute de art. 7201C. proc. civ. au fost îndeplinite printr-o acțiune întemeiată pe O.G. nr. 5/2001. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului, anularea sentinței apelate și, după rejudecare, respingerea acțiunii ca prematur introdusă.
în ceea ce privește al treilea motiv de recurs invocat, recurenta critică decizia atacată sub aspectul greșitei aplicări a legii în ceea ce privește desființarea contractului de vânzare.
Consideră ca fiind aplicabil art. 1091 C. civ. care prevede ca modalitate de stingere a obligațiilor compensația, respectiv art. 1143-1153 C. civ. care reglementează condițiile în care operează aceasta.
Apreciază că obligațiile Contractului de vânzare din 04 august 2009 au încetat pentru SC D.G. SRL în condițiile art. 1156 C. civ., în vigoare la momentul respectiv, care are corespondent în noul C. civ. în art. 1634. Prin prisma acestui motiv solicită admiterea recursului și, rejudecând în fond cauza, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 5 decembrie 2012 apărătorul recurentei-pârâte a precizat că își încadrează critici le în motivul de nelegalitate instituit de prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă SC I.I. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Cât privește prima critică, referitoare la satisfacerea taxelor judiciare de timbru, aceasta este nefondată, instanțele făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente (filele 90, 100, 102-103 dosar fond).
Instanțele au tăcut o corectă aplicare a legii și în ceea ce privește dispozițiile art. 7201C. proc. civ. și au reținut corect că părțile, purtând corespondență și încercând soluționarea amiabilă așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat în cursul anului 2010 (filele 61-83 din dosarul Tribunalului Sibiu), au satisfăcut cerințele legale privitoare la procedura prealabilă sesizării instanței de judecată.
Motivele de recurs invocate de recurentă urmăresc să dea o interpretare nelegală și pur subiectivă dispozițiilor art. 7201C. proc. civ. și prevederilor legale comerciale interne și comunitare aplicabile speței dar și jurisprudenței în materie.
Potrivit dispozițiilor sale, dar și în strânsă legătură cu jurisprudența în materie, art. 7201C. proc. civ. prevede o procedură prealabilă specială care trebuie parcursă de reclamantul dintr-un litigiu comercial înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. în conformitate cu aceste prevederi, partea care are o pretenție evaluabilă în bani, înainte de a chema în judecată partea adversă, are obligația de a încerca soluționarea amiabilă a litigiului prin convocarea la conciliere a acesteia. Rezultatul concilierii va fi consemnat într-un proces-verbal de conciliere, iar acesta din urmă va fi anexat cererii de chemare în judecată împreună cu notificarea și dovada comunicării.
Efectuarea procedurii de conciliere prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 720 C. proc. civ. nu este o cerință imperativă a legii, textul de lege neavând precizată vreo sancțiune în acest sens, iar acțiunea nefiind în toate cazurile sancționată cu respingerea cererii de chemare în judecată.
înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că în același sens s-a pronunțat și prin decizia nr. 2523/2009 din 21 octombrie 2009, rațiunea concilierii prealabile prevăzută de art. 720 C. proc. civ. este aceea de a simplifica și degreva judecățile având ca obiect pretenții de natură bănească, pretenții ce pot fi soluționate pe cale amiabilă și într-un termen scurt. Această rațiune este practic realizată și atunci când încercarea de conciliere a reclamantei cu cealaltă parte a avut loc în cadrul unei proceduri simplificate, chiar și la nivel mai puțin formal potrivit cu prevederile întregului text de lege aplicabil deoarece esențial este că părțile, prin voința lor, exprimată neechivoc, să stăruie pentru a rezolva litigiul. Dacă pârâta dintr-un litigiu comercial nu dovedește existența vreunei vătămări prin încălcarea normei de procedură, iar reclamanta dovedește că a depus diligente în vederea soluționării pe cale amiabilă a litigiului, instanța trebuie să decidă respingerea excepției prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, în cazul în care pârâta o va invoca.
După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar s-a inițiat cu pârâta o reală conciliere în vederea recuperării, pe cât posibil pe cale amiabilă, a prejudiciilor cauzate.
Așadar, în condițiile în care s-a purtat o corespondență în vederea recuperării prejudiciului, nu pot fi reținute ca fondate susținerile recurentei potrivit cu care ar fi fost vătămată prin lipsa unei proceduri de conciliere prealabile cererii de chemare în judecată.
Cât privește ultima critică, recurenta apreciază în mod greșit că în speță este aplicabil art. 1091 C. civ. care prevede ca modalitate de stingere a obligațiilor compensația, respectiv art. 1143-1153 C. civ. care reglementează condițiile în care operează aceasta.
Compensația este modul de stingere a obligațiilor care constă în stingerea a două obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele. Astfel, compensația presupune existența a două raporturi juridice obligaționale distincte în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor una față de cealaltă.
Potrivit art. 1144 C. civ., compensația operează de drept, în puterea legii, chiar și atunci când debitorii n-ar ști despre aceasta, cele două datorii stingându-se reciproc în momentul în care ele se găsesc existând deodată și până la concurența cotităților lor respective.
Prima condiție pentru a opera compensația este reciprocitatea obligațiilor, aceasta însemnând că ambele creanțe trebuie să existe între aceleași persoane, care să fie creditor și debitor în același timp, una față de cealaltă.
Este de necontestat că pârâta are calitatea de debitor în temeiul contractului din 2008, în temeiul căreia are o datorie de 47500 euro.
în ceea ce privește calitatea de debitor a reclamantei, pentru aceeași sumă, în temeiul contractului din 2009, aceasta nu a putut fi reținută de instanță.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, reclamanta s-a angajat în anul 2009 să livreze un utilaj pârâtei, care din prețul de 190000 euro a plătit un avans de 47500 euro. într-adevăr, utilajul nu a fost livrat în condițiile în care pârâta nu a respectat graficul de plată, achitând doar avansul, considerat de părți ca fiind o "confirmare irevocabilă a comenzii", conform art. 3 din contract (în același articol, se prevede clar că pârâta trebuia să mai achite și suma de 38000 euro înainte de livrare, până la data de 15 septembrie 2009).
în contractul din anul 2009 nu se face nicio precizare referitoare la soarta avansului achitat în condițiile în care contractul nu este finalizat din culpa uneia sau alteia dintre părțile contractante și nici nu este prevăzut vreun pact comisoriu de ultim grad, care să atragă desființarea de drept a contractului și repunerea părților în situația anterioară în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale.
în plus, s-a reținut că, fie și în prezența unui asemenea pact comisoriu, singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluțiunea este creditorul care și-a executat sau se declară gata să execute obligațiile, debitorul care nu și-a executat obligațiile neavând dreptul de a pretinde rezoluțiunea contractului.
în condițiile în care reclamanta nu a înțeles să denunțe contractul din anul 2009, acesta se află în ființă și la timpul prezent, așa încât nu poate fi vorba în speță de vreo obligație a acesteia de restituire a sumei achitate de pârâtă cu titlu de avans. Deci, reclamanta nu are o datorie către pârâtă, iar în speță nu poate fi vorba de aplicarea dispozițiilor art. 1144 C. civ.
în concluzie, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză și expuse pe larg în cele ce preced, indicând temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii pronunțate, motiv pentru care, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform art. 312 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D.G. SRL București împotriva deciziei nr. 18/2012 din 23 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4836/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4835/2012. Civil → |
|---|
