ICCJ. Decizia nr. 4884/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4884/2012
Dosar nr. 1472/107/2011
Şedinţa publică de la 6 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 77/COM/2011 pronunţată de Tribunalul Alba s-a respins acţiunea formulată de reclamanta L.M.I. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă Arad.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, la data de 9 iunie 2009 SC M.T. SA, în calitate de cedent, a încheiat cu reclamanta, în calitate de cesionar, contractul de cesiune nr. 2/2009 având ca obiect creanţa în sumă de 321.183,18 lei reprezentând contravaloarea facturii fiscale din 12 decembrie 2005.
Factura ce a tăcut obiectul cesiunii a fost emisă de SC M.T. SA către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad în baza contractului de prestări servicii nr. 9018/2003 şi cuprindea penalităţile de întârziere aferente anului 2005.
Cesiunea a fost notificată pârâtului de către reclamantă, prin adresa din 16 iunie 2009.
Prin adresa din 15 iulie 2009 emisă de Biroul juridic al pârâtului, notificarea din 16 iunie 2009 a fost înaintată serviciului financiar contabil al instituţiei în vederea efectuării plăţilor.
La termenul de judecată din data de 3 mai 2011, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la data emiterii facturii.
Examinând cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. excepţia invocată, instanţa a constatat că este întemeiată.
Factura a cărei plată se solicită de către reclamantă a fost emisă la data de 12 decembrie 2005, iar în cuprinsul acesteia, nu a fost menţionată scadenţa, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 1362 C. civ., se prezumă că data scadenţei este data emiterii facturii.
Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: termenul de prescripţie este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune (...).
Raportat la textele de lege mai sus menţionate termenul de prescripţie pentru suma menţionată în factura din 12 decembrie 2005 a început să curgă la data de 12 decembrie 2005 şi s-a împlinit la data de 12 decembrie 2008.
În ceea ce priveşte adresa din 15 iulie 2009, emisă de pârât şi de care se prevalează reclamanta, aceasta nu poate avea valoarea unui act întrerupător de prescripţie, întrucât a fost emisă ulterior împlinirii termenului de prescripţie.
Pentru a putea întrerupe termenul de prescripţie, un act de recunoaştere trebuie să fie tăcut mai înainte ca acesta să se fi împlinit.
De altfel, şi contractul de cesiune pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile a fost încheiat ulterior împlinirii termenului de prescripţie, reclamanta fiind de la început conştientă că a cesionat o creanţă prescrisă.
Pârâtul are oricând posibilitatea să achite în mod voluntar acea factură, în măsura în care înţelege să recunoască datoria respectivă, însă atâta timp cât termenul de prescripţie s-a împlinit, el nu poate fi obligat de instanţă la aceasta.
În orice caz, instanţa a apreciat că simpla emitere a unei facturi în care au fost menţionate penalităţi de întârziere pe o anumită perioadă de timp nu face dovada existenţei şi întinderii acelor penalităţi, pentru aceasta fiind necesar să se facă dovada că într-adevăr pârâtul nu a respectat termen-ul de plată a facturilor emise pentru serviciile prestate de SC M.T. SA în baza contractului nr. x/2003, dovadă pe care reclamanta nu a făcut-o, deşi i s-a pus în vedere încă prin citaţia emisă la primul termen de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 1392 C. civ., cedentul este cel care are obligaţia de a răspunde pentru existenţa valabilă a creanţei cedate, astfel că pentru lămurirea acelor penalităţi reclamanta trebuia să se adreseze SC M.T. SA.
Chiar dacă s-ar considera că adresa respectivă ar avea valoarea unui act de recunoaştere întrerupător de prescripţie şi că de la data de 15 iulie 2009 a început să curgă un nou termen de prescripţie, acţiunea este neîntemeiată, nefiind dovedită culpa pârâtului în executarea contractului încheiat cu SC M.T. SA.
De altfel, realitatea penalităţilor din factura din 12 decembrie 2005 nu poate fi verificată, atâta timp cât în cuprinsul acesteia nu au fost indicate facturile pretins achitate cu întârziere de către pârât.
Având în vedere poziţia procesuală a pârâtului, de respingere fermă a pretenţiilor reclamantei, instanţa de fond şi-a exprimat îndoiala cu privire la existenţa şi realitatea acelor penalităţi, iar introducerea notificării din 16 iunie 2009 în adresa din 15 iulie 2009 a fost apreciată drept consecinţa unei erori.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis prin decizia nr. 102 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, care a schimbat în tot sentinţa şi a admis acţiunea reclamantei, obligând pârâtul la plata sumei de 321.183,18 lei cu titlu de penalităţi aferente facturii din 12 decembrie 2005, precum şi la cheltuieli de judecată în apel şi la fond, în cuantum de 16.984 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că între pârât, în calitate de achizitor, şi SC M.T. SRL (fosta SC F.I. SRL), în calitate de prestator, s-a încheiat contractul de prestări servicii din 14 octombrie 2003, iar prestatorul a cesionat reclamantei creanţele rezultate din factura din 12 decembrie 2005 prin contractul de cesiune din 9 iunie 2009.
Curtea a constatat că, în derularea contractului dintre pârât şi cedenta SC M.T. SRL, plăţile se făceau doar după comunicarea facturilor şi înregistrarea acestora în contabilitatea pârâtei, aşa cum era legal şi că pârâtul avea obligaţia contractuală, conform art. 14 din contract, să achite contravaloarea facturilor în 40 de zile de la emiterea facturii, dar nu mai târziu de 45 de zile de la depunerea facturii la pârât, rezultând că dreptul la acţiune în plata contravalorii facturilor se năştea pentru cedentă doar la 45 de zile de la depunerea facturii, în conformitate cu prevederile art. 14 din contract.
În atare situaţie, instanţa a reţinut că prescripţia a început să curgă, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar cum pârâtul a primit factura în litigiu la 10 august 2006, prescripţia a început să curgă la 45 de zile după această dată, şi anume la 25 septembrie 2006.
Verificând susţinerea reclamantei privind întreruperea prescripţiei, curtea de apel a constatat că, în urma cesiunii de creanţă, reclamanta L.M.I. a notificat pârâta că plăţile urmau să fie facturate reclamantei, în contul acesteia.
De asemenea, s-a mai avut în vedere că reclamanta a înaintat pârâtului mai multe notificări, printre care şi pe cea înregistrată de pârâtul din 16 iunie 2009 (fila 3 din dosarul Tribunalului Alba) ce viza plata facturii din 12 decembrie 2005, notificări ce au fost trimise serviciului financiar contabil al pârâtului în vederea efectuării plăţilor, concluzionându-se că pârâta a acceptat tară echivoc să achite facturile către reclamantă, exprimarea pârâtului nelăsând loc de interpretare „în vederea efectuării plăţilor specificate în notificări către d-na L.M.”.
Calificând această acceptare ca o recunoaştere a datoriei, recunoaştere ce s-a produs la 15 iulie 2009, înlăuntrul termenului de prescripţie, instanţa a statuat că - la 15 iulie 2009 s-a întrerupt prescripţia şi a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, care a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia aduce următoarele argumente:
- Hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În susţinere, recurentul arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 din care rezultă că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de Ia data la care se naşte dreptul la acţiune.
În concret, se susţine că termenul de prescripţie pentru plata facturii ce face obiectul cesiunii a început să curgă de la data emiterii acesteia, respectiv 12 decembrie 2005 şi s-a împlinit la data de 12 decembrie 2008.
De asemenea, se susţine că adresa nr. 7381 din 15 iulie 2009 nu poate avea calitatea de act întrerupător de prescripţie, fiind emisă ulterior împlinirii termenului de prescripţie şi, mai mult, contractul de cesiune a fost încheiat ulterior împlinirii termenului de prescripţie, ceea ce demonstrează că reclamanta a cunoscut de la început prescrierea creanţei.
- Instanţa nu a ţinut cont de faptul că reclamanta nu a demonstrat o culpă a recurentului în executarea contractului încheiat cu SC M.T. SRL şi nici realitatea penalităţilor din factura din 12 decembrie 2005, în condiţiile în care, în cuprinsul facturii nu sunt indicate facturile pretins achitate cu întârziere. în plus, se susţine că trimiterea instanţei la data primirii facturii (10 august 2006) la care se adaugă 45 de zile, trecute în contract ca şi termen de plată al facturilor privesc plata serviciilor prestate, iar nu penalităţile.
Se mai adaugă că între recurent şi reclamantă nu există relaţii contractuale directe, că reclamanta a formulat pretenţii asupra creanţei datorate către SC M.T. SRL, societate ce a cedat creanţa reclamantei, că factura ce cuprindea această sumă nu se afla în evidenţele sale.
- Referitor la adresa din 07 noiembrie 2008, recurentul arată că aceasta nu conţine factura în litigiu, ci doar o adresă de calcul a penalităţilor la data de 12 decembrie 2008, nefiind evidenţiată în actele contabile în lipsa originalului acesteia.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Intre recurentul pârât, în calitatea de achizitor şi SC M.T. SA, în calitate de prestator s-a derulat un contract de prestări servicii, iar prestatorul a procedat la cesionarea unei creanţe, constând în penalităţi de întârziere, conţinute de factura din 12 decembrie 2005.
Această creanţă a fost cesionată către reclamanta din prezenta cauză prin contractul de cesiune de creanţă din 9 iunie 2009, iar notificarea acestei creanţe s-a efectuat prin adresa din 16 iunie 2009, adresă ce a fost înaintată de către departamentul juridic al pârâtului la serviciul financiar contabil prin adresa din 15 iulie 2009.
Instanţele anterioare au avut păreri diferite cu privire la două aspecte esenţiale în rezolvarea diferendului dintre părţi ceea ce face necesară lămurirea acestora în prezenta cale de atac.
Astfel, instanţa de recurs va trebui să stabilească mai întâi dacă creanţa cesionată de SC M.T. SA reclamantei L.M.I. era sau nu prescrisă la data transmiterii - 9 iunie 2009, urmând ca în funcţie de rezolvarea ce se va da să se analizeze dacă adresa din 15 iulie 2008 emisă de pârât are efectul unui act întrerupător de prescripţie, în condiţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
În ce priveşte problema prescripţiei creanţei în discuţie, instanţa va lua în considerare termenul de 3 ani reglementat prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi va calcula acest termen în raport de prevederile art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ conform cărora, prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune, respectiv de la data scadenţei facturii din 12 decembrie 2005.
In stabilirea datei scadenţei se impune a se arăta că factura în discuţie se referă la pretinse penalităţi de întârziere aferente anului 2005, rezultate din derularea contractului de prestări servicii, în cuprinsul facturii neexistând vreo menţiune cu privire la data scadentei.
Cu privire la acest aspect, instanţa de apel - în stabilirea datei scadenţei - a luat în considerare prevederile contractuale (art. 14) conform cu care plăţile se efectuau în termen de 40 de zile de la data emiterii facturii, dar nu mai târziu de 45 de zile de la depunerea acesteia la pârât, fără a se avea în vedere că reglementările contractuale vizau situaţia plăţilor contravalorii serviciilor prestate, iar nu a eventualelor penalităţi.
În atare situaţie, devine incidenţă prezumţia potrivit căreia data scadenţei este data emiterii facturii, respectiv 12 decembrie 2005.
Calculând termenul de prescripţie de 3 ani de la această dată este evident că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 12 decembrie 2008, ceea ce înseamnă că la data cesiunii - 9 iunie 2009 - SC M.T. SA a transmis o creanţă prescrisă.
În ce priveşte adresa nr. 7381 din 15 iulie 2009 se constată că aceasta nu poate avea valoarea unui act întrerupător de prescripţie, în condiţiile în care este ulterioară datei la care s-a împlinit termenul de prescripţie. In plus, aceasta nu are valoarea unei recunoaşteri a creanţei, nerezultând din conţinutul acesteia o recunoaştere neechivocă a creanţei, ea având rolul unei note interne de transmitere a mai multor notificări de către departamentul juridic al pârâtului la cel financiar contabil.
Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este fondat, motiv pentru care va fi admis conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., iar pe cale de consecinţă se va modifica decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta L.M.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad.
Modifică decizia nr. 102/2011 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta L.M.I. împotriva sentinţei nr. 77/COM/2011 din 10 mai 2011 a Tribunalului Alba, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4878/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4889/2012. Civil → |
|---|
