ICCJ. Decizia nr. 4889/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 3107/ PI din 12 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar, a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta M.S.L. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.
în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale; a fost respinsă în rest acțiunea.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanta a solicitat să se constate că împotriva tatălui său, Ț.A. și a bunicilor săi paterni, Ț.P. și Ț.M. (născută B.) a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu; să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri în sumă de 700.000 euro sau echivalentul în lei la cursul valutar al BNR la data plății, din care suma de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate și neretrocedate antecesorilor săi, lipsa de folosință a terenului în suprafață de 25 ha de care au fost privați antecesorii săi pe perioada de 5 ani a deportării, contravaloarea lucrărilor de reparații a casei și a anexelor aferente acesteia pentru repunerea în starea anterioară deportării, iar suma de 500.000 euro cu titlu de daune morale.
Instanța a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de autorii reclamantei se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Tribunalul a apreciat că suma de 10.000 de euro reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit de autorii reclamantei.
în ceea ce privește daunele materiale, instanța a observat că domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează imobilele "preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor" și că în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele trebuie să interpreteze dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001 care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
în speță, se solicită în marea lor majoritate, compensații pentru bunurile materiale pretins a fi fost confiscate de autorități; or, prin raportare la argumentele mai sus enunțate, se exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
împotriva sentinței a declarat apel reclamanta care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate solicitând, în principal, anularea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță întrucât tribunalul nu a cercetat fondul cererii sale vizând acordarea de despăgubiri materiale și, în subsidiar, schimbarea hotărârii în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.
Prin Decizia civilă nr. 888 din 18 mai 2012 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamantei. în considerente a reținut că Legea nr. 221/2009 instituie o răspundere civilă delictuală specială în raport cu dreptul comun (art. 998 - 999 C. civ.), prezumând în favoarea destinatarilor existența elementelor acestui tip de răspundere a statului, reclamantul fiind ținut doar a face dovada încadrării situației sale în vreunul dintre cazurile prevăzute de lege.
Această împrejurare a fost corect reținută de prima instanță care, având în vedere măsura dispusă față de antecesorii reclamantei, de dovada acesteia, de importanța valorilor lezate și de consecințele strămutării deportaților și familiei acestora, raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și apreciind că se impune o dezdăunare la un nivel rezonabil, ținând seama și de celelalte criterii prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, dispozițiile art. 14, 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nefiind cu nimic încălcate.
Având în vedere că prima instanță a luat în considerare toate aceste criterii la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, este nerelevantă ca temei de schimbare a sentinței critica reclamantei referitoare la persoana în al cărui patrimoniu se naște dreptul la despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009.
în ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, instanța a constatat că cererea de acoperire a prejudiciului material nu a fost dovedită în condițiile art. 1169 C. civ., astfel că soluția de respingere dată în primă instanță a fost menținută.
împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că a fost dată cu încălcarea principiului nediscriminării și a prevederilor art. 20 din Constituție. A solicitat acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 500.000 euro.
împotriva deciziei a declarat recurs și pârâtul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că la data pronunțării deciziei atacate temeiul juridic al acțiunii fusese deja declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1.358/2012 a Curții Constituționale.
Recursul reclamantei nu este fondat.
Nu poate fi reținută critica privind greșita cuantificare a daunelor morale acordate reclamantei, justificat de corecta determinare, în echitate și cu respectarea principiului nediscriminării.
în această materie, legiuitorul nu a stabilit criterii legale ori repere obiective pentru determinarea prejudiciului moral, însă în lipsa acestora și în aplicarea principiilor legale enunțate, instanțele au analizat atât suferințele efective produse autorului reclamantei, cât și repercusiunile faptelor imputate asupra părții însăși, procedând, în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate, la cuantificarea despăgubirilor acordate, de asemenea manieră, care să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparațiune de natură a atenua suferințele morale suferite, fără a se ajunge însă la situația îmbogățirii fără just temei.
în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată, victima să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.
în acest context, suma de 10.000 euro, menținută de curtea de apel, reflectă menținerea echilibrului în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă pentru suferințele îndurate de tatăl său pe perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, dar și de aceasta în mod direct, ca o consecință a celor imputate tatălui său, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către recurentă argumente noi, față de cele din apel, care să conducă la diminuarea ori majorarea cuantumului daunelor acordate.
în consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.
Recursul pârâtului este exercitat omisso medio întrucât această parte nu a declarat apel.
Exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac.
Față de aceste considerente recursul pârâtului s-a respins ca inadmisibil.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4890/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4888/2012. Civil → |
|---|
