ICCJ. Decizia nr. 4952/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, reclamantul U.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea pentru ca în contradictoriu cu acesta, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâtul să fie obligat să-i plătească suma de 1.000.000 EURO la cursul din ziua efectuării plății reprezentând prejudiciu moral suferit de tatăl său, U.G., prin condamnarea la 15 ani de muncă silnică, 5 ani degradare civilă pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale și confiscarea totală a averii; obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 EURO la cursul din ziua efectuării plății reprezentând prejudiciul moral suferit de el prin condamnarea tatălui; plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare; plata cheltuielilor de judecată.
Intervenientul N.S. a formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 EURO la cursul efectuării plății, reprezentând prejudiciul moral suferit de bunicul său U.G. prin condamnarea la 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale și confiscarea totală a averii; obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 EURO la cursul din ziua efectuării plății reprezentând prejudiciul moral suferit de el și familia lui ca urmare a arestării nedrepte a bunicului său.
Ulterior reclamantul și intervenientul, prin apărător, au precizat că în ceea ce privește bunurile confiscate urmează ca de acestea să se țină seama la stabilirea prejudiciului moral.
Prin Sentința civilă nr. 514 din 4 martie 2010, Tribunalul Tulcea a admis în parte cererea principală și cererea de intervenție și a obligat pârâtul să plătească reclamantului și intervenientului suma de 60.000 EURO sau echivalentul în lei, reprezentând despăgubiri, respingând restul pretențiilor.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin Sentința penală nr. 49 din 1961 a Tribunalului Miliar București numitul U.G. a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani de muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, pentru de crima de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. 1 C. pen.
Reclamantul U.M. este fiul fostului condamnat U.G., iar intervenientul N.S. este nepotul de fiică al fostului condamnat. U.G. a executat parte din pedeapsa aplicată din anul 1959 și până în 1964; în perioada în care acesta se afla în închisoare, familia acestuia compusă din soție și 5 copii au avut mult de suferit, fiind inclusiv marginalizați de către ceilalți membri ai comunității de frica eventualelor represiuni.
S-a constatat că reclamantul și intervenientul sunt persoane îndreptățite la acordarea daunelor morale, în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanța de fond a arătat că a ținut seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 și al Ordonanței de Urgență nr. 214/1999.
Prin Decizia civilă nr. 187C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familiei, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul declarat de reclamant și de intervenient, a fost admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată în tot, în sensul respingerii cererilor.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, lipsa temeiului legal ca urmare a Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului.
Reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării autorului lor, U.G., în perioada regimului totalitar comunist, conform Sentinței penale nr. 49 din 27 iulie 1961 pronunțată de Tribunalul Militar București, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamanților.
Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.
în egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, Statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
împrejurarea că în perioada arestării tatălui lor, reclamantul G.N. avea 1 an, iar intervenientul N.S. nu era născut, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana lor, măsura represivă luată asupra antecesorului lor, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei lor justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a beneficiat de despăgubiri în timpul vieții nu conferă fiului și nepotului său calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
Curtea europeană a reamintit constant că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, decât în măsura în care deciziile pe care le încriminează se raportează la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin "speranța legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate (Cratzinger și Cratzingerova împotriva Republicii Cehe (nr. 39794/1998 fila 69, C.E.D.O. 2002-VII; cauza Athanasiu și Alții împotriva României (cererile nr. 30767/2005 și nr. 33800/206; Decizia din 12 octombrie 2010; pagina 134, 135, 137).
în cazul în care interesul patrimonial în cauză este de natura unei creanțe, nu poate fi interpretat ca "valoare patrimonială" decât numai în cazul în care are o bază suficientă în dreptul intern. Curtea europeană a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție a interesului patrimonial se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale, din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi (Cauza Atanasiu și Alții împotriva României; pagina 142).
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Arată că, prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a instituit speranța acordării unor daune, în favoarea reclamanților, drept prevăzut și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. Acțiunea a fost promovată anterior publicării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, iar prin admiterea apelului declarat de pârât și respingerea acțiunii s-a încălcat principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituția României și s-a creat o situație discriminatorie între persoane aflate în situații juridice similare.
Principiul neretroactivității este consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României și presupune că legea în vigoare la data inițierii demersului judiciar este aplicabilă pe tot cursul procesului.
Au fost încălcate art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 21 alin. (3) din Constituția României,art. 10 a Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 14 alin. (1) a Pactului Internațional al Drepturilor Politice și Civile ale Cetățeanului.
Invocă Decizia nr. 186/1999 pronunțată de Curtea Constituțională cu referire la art. 20 din Constituția României referitoare la prioritatea reglementărilor internaționale, precum și Rezoluția nr. 1096 din 1996 ACPE.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.
Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.
Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
în acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
în situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în ceea ce privește Rezoluțiile nr. 1096/1996 și 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv Rezoluția 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza conținutul acestor documente internaționale, se constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.
în plus, numai tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă.
Pe de altă parte, având în vedere că lipsirea de libertate invocată de reclamant a avut loc anterior ratificării de către România a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, respectiv 20 iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.
Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor anterior expuse, s-ar aprecia că reclamantul avea o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, trebuie avut în vedere faptul că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice.
Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel, că "analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate".
Așa cum s-a apreciat de Curtea Constituțională, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009.
în consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, se constată că reclamantul a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, pe care de altfel, a și fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, a fost pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4956/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4951/2012. Civil → |
|---|
