ICCJ. Decizia nr. 4951/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea precizată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamanții N.L. și N.V. (născută N.) au chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Finanțelor Publice Timiș pentru ca instanța să constate caracterul politic al condamnărilor autorilor săi N.M. - mama, decedată la data de 30 iunie 1996, N.J. - tata, decedat la 27 aprilie 1973, și N.D. - bunica paternă, decedată la 5 februarie 1967, să constate și să fie obligat Statul Român să recunoască public activitatea de genocid a regimului comunist instaurat prin Guvernul Dr. Petru Groza la 6 martie 1945, genocid realizat prin încarcerarea intelectualității române, a foștilor membri ai partidelor politice și a persoanelor care nu se înregimentau politic în Partidul Muncitoresc Român sau care fără dovezi erau acuzate că au alte convingeri decât cele comuniste, precum și prin deportarea în Bărăgan a familiilor înstărite și a tuturor celor ce nu agreau regimul comunist, să fie obligat Statul Român la plata despăgubirilor cauzate pentru suferințele fizice și psihice la care au fost supuși toți membrii familiei prin deportarea în Bărăgan și confiscarea tuturor bunurilor acestora, precum și pentru toate persecuțiile pe care le-au suportat după revenirea la domiciliu, refuzându-li-se dreptul la muncă, la educație și la condiții de viață decente, pentru suferința cauzată de înfometarea, înfrigurarea și înfricoșarea noastră și prin situarea în poziția de dușmani ai societății, izolându-i de societate, despăgubiri pe care le apreciază la suma de 1.000.000 EURO pentru fiecare dintre antecesorii lor, precum și obligarea pârâților să le plătească despăgubiri în valoare totală de 5.000.000 EURO, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951, precum și suferințele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că deportarea este o politică a regimurilor totalitare care au dobândit o amploare de masă în U.R.S.S. în timpul dictaturii staliniste. în România, după ocuparea tării de către sovietici, aceste practici au fost activate în anul 1951, când peste 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane au fost deportate din vestul tării, în câmpia Bărăganului, din sud-est.
Prin Sentința civilă nr. 1673 din 22 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității. A respins acțiunea modificată formulată de reclamanți, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș în contradictoriu cu intervenientul Ministerul Internelor și Reformării Administrative București.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că reclamanții și autorii lor, părinții și bunica paternă, au fost deportați în perioada 1951-1956, fiind luați din localitatea de domiciliu și duși în Bărăgan.
Din dispozițiile legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada comunistă să solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori, astfel că excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât a fost respinsă.
Din dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri.
Prin urmare, întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii acțiunii.
în ce privește daunele materiale solicitate, reclamanții nu au dovedit în condițiile art. 1.169 C. civ. în ce constau acestea, nefiind indicate.
Prin Decizia civilă nr. 995 din 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanți.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.
Față de soluția Curții Constituționale, instanța a constatat că, la data soluționării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamanți.
Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10 C. proc. civ.
Arată că Legea nr. 221/2009 are un caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Atât condamnările, cât și măsurile administrative sunt măsuri abuzive luate de regimul comunist, astfel că persoanele care se încadrează în aceste categorii sunt îndreptățite la acordarea daunelor morale și materiale.
întinderea daunelor morale se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și de consecințele produse asupra persoanei sau familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat.
Instanța de apel trebuia să constate că și măsura administrativă luată împotriva sa și a familiei sale se încadrează în dispozițiile reparatorii ale Legii nr. 221/2009, astfel că era îndreptățită la acordarea daunelor morale.
în ce privește decizia instanței de contencios constituțional, arată că aceasta trebuie analizată din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Principiul egalității în fața legii instituie un tratament egal pentru situații juridice similare. Aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul proceselor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 ce nu au fost soluționate definitiv este de natură a crea un tratament juridic diferit față de persoanele ce dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă.
Curtea europeană a drepturilor omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Chiar prin Decizia nr. 1354/2010 Curtea Constituțională a constatat că, prin limitarea despăgubirilor se creează premisele unei discriminări între persoane care se găsesc în situații juridice similare.
Aplicarea deciziei instanței de contencios constituțional unui proces pendinte poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului.
Consideră că reclamanții aveau un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului, dar și o speranță legitimă.
Invocă Rezoluția nr. 1096/1996 ACPE, Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 40/1985, practica instanței supreme, cauza Beian contra României și cauza Driha contra României.
Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională se aplică litigiilor declanșate ulterior pronunțării acesteia.
Criticile finale vizează cuantumul despăgubirilor și criteriile de acordare a acestora.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 C. proc. civ. au fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.
Totodată, este de menționat că dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., potrivit cu care părțile puteau solicita casarea a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000, caz în care criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs.
Criticile formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.
Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.
Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
în acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
în situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în ceea ce privește Rezoluția nr. 1096/1996 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv Rezoluția 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza conținutul acestor documente internaționale, se constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.
în plus, numai tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă.
Pe de altă parte, având în vedere că lipsirea de libertate invocată de reclamant a avut loc anterior ratificării de către România a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, respectiv 20 iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.
Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor anterior expuse, s-ar aprecia că reclamantul avea o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, trebuie avut în vedere faptul că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice.
Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel, că "analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate".
Așa cum s-a apreciat de Curtea Constituțională, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009.
în consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, se constată că reclamantul a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, pe care de altfel, a și fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, a fost pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4952/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4955/2012. Civil → |
|---|
