ICCJ. Decizia nr. 4924/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 19914 din 28 octombrie 2011 pronunțată în dosar al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC D.D. SA București împotriva pârâtei SC A.C.C. SRL Bacău.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 153.501,68 RON, compusă din 82.904,59 RON, diferență preț și penalități de întârziere în cuantum de 70.597,09 RON conform contractului de antrepriză încheiat între părți la data de 23 august 2009, pentru o durată de 3 luni, prelungită prin actul adițional din 07 ianuarie 2008, până la data de 20 ianuarie 2008.
Contravaloarea lucrărilor efectuate de reclamantă, în calitate de prestator a fost achitată de pârâtă în numerar și prin compensare, în litigiu rămânând o diferență de preț în cuantumul anterior menționat, precum și penalitățile de întârziere aferente.
Raportat la dispozițiile din contract și pe baza probelor administrate, inclusiv a înscrisurilor întocmite de părți la concilierea directă, prima instanță a stabilit că reclamanta nu și-a îndeplinit la termen obligațiile contractuale asumate și nu a contestat dreptul pârâtei de a pretinde penalitățile de întârziere conform contractului.
în acest sens s-a argumentat că în procesul-verbal încheiat la data de 11 noiembrie 2009 când a avut loc concilierea directă s-a consemnat că pârâta a emis trei facturi pentru penalitățile de întârziere în sumă de 82.908,61 RON și că există un sold debitor de 5.730,26 RON, părțile convenind să se întâlnească ulterior pentru a clarifica această diferență, sens în care la data de 24 noiembrie 2009 reclamanta a emis factura storno pentru suma de 5.734,26 RON.
în acest context, Tribunalul a apreciat cu privire la compensarea datoriilor reciproce, invocată de pârâtă, că în cauză s-a tăcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1143, 1144 C. civ., astfel încât a operat compensația legală, care are efectul stingerii creanțelor reciproce întocmai ca și plata, situație în care pârâta nu datorează reclamantei nici debitul principal și nici penalități de întârziere.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia nr. 65 din 13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința schimbării sentinței în sensul admiterii acțiunii reclamantei și obligării pârâtei la plata sumelor solicitate.
Pentru a proceda astfel, instanța de apel a arătat că tribunalul a aplicat greșit dispozițiile art. 1144 C. civ., deoarece în condițiile contestării debitului de către reclamantă, pârâta nu a probat existența unei creanțe certe, lichide și exigibile , situație în care compensarea nu mai are caracter legal, ci poate opera doar pe cale judecătorească. însă nici această ipoteză nu poate fi examinată în absența unei cereri reconvenționale formulată de pârâtă în conformitate cu art. 119 alin. (1) C. proc. civ., fiind irelavant faptul că această cerere ar fi intrat sub incidența dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 raportat la starea de insolvență a reclamantei. Pe de altă parte, s-a reținut că prin opunerea compensării, implicit pârâta a recunoscut existența și certitudinea creanței pretinse cu titlu de diferență de preț, motiv pentru care a admis acțiunea inclusiv pentru penalitățile calculate conform clauzei penale inserate în convenția părților.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.C.C. SRL Bacău criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în privința motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul litigios al creanței opuse reclamantei, concluzionând eronat că această creanță nu poate avea puterea recunoscută de art. 1144 C. civ., în condițiile în care la concilierea directă reclamanta a recunoscut această creanță, părțile convenind că există doar o diferență de sold într-un cuantum inferior celui solicitat cu titlu de debit principal, pentru care reclamanta a emis ulterior o factură storno.
Dispozițiile art. 1144 C. civ. au fost invocate ca o apărare de fond, în sensul că a intervenit compensarea legală, motiv pentru care nu era necesară învestirea instanței cu o cerere reconvențională, deoarece nu s-a solicitat compensarea judiciară.
Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 1144 C. civ. ca urmare a aprecierii eronate cu privire la certitudinea și existența creanței sale.
Analizând recursul pârâtei prin prisma motivelor invocate și dispozițiile legale anterior menționate, înalta Curte, constată că este fondat, cu precizarea că deși recurenta a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor relevă doar incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1144 C. civ.
în conformitate cu art. 1144 C. civ., "compensația se operează de drept, în puterea legii și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența cotitătii lor respective".
Din această perspectivă, contrar celor reținute prin decizia recurată, în speță a operat compensația legală a datoriilor reciproce ale părților, în condițiile în care prin concilierea directă, adică anterior sesizării instanței, reclamanta și pârâta au stabilit că, în realitate, există un debit într-un cuantum mult inferior celui care a format obiectul litigiului, situație reglementată ulterior, dar anterior introducerii acțiunii prin emiterea de către reclamantă a unei facturi storno.
De altfel, deși instanța de apel a argumentat că prin invocarea compensației, pârâta implicit a recunoscut debitul principal, pentru identitate de rațiune, prin emiterea facturii storno, ulterior concilierii directe, rezultă că și reclamanta a recunoscut pretențiile pârâtei ceea ce exclude caracterul litigios al creanței acesteia, cu consecința că erau îndeplinite condițiile pentru a opera stingerea reciprocă a creanței părților, în această modalitate, cerințele art. 1144 C. civ. fiind îndeplinite.
în condițiile în care pârâta a invocat stingerea obligației sale de plată prin compensație legală și nu a solicitat să se constate că a intervenit compensația judiciară, formularea unei cereri reconvenționale era lipsită de utilitate.
în concluzie, dispozițiile art. 1144 C. civ. au fost greșit aplicate, astfel încât critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, iar recursul pârâtei va fi admis, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu consecința modificării deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei.
Fiind în culpă procedurală, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., intimata a fost obligată și la plata sumei de 3.151 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxa judiciară de timbru.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4927/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4917/2012. Civil → |
|---|
