ICCJ. Decizia nr. 5044/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5044/2012
Dosar nr. 10729/2/2010
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A.D.L. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, B.V. şi B.M., S.P. şi G.C. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul art. 480 C. civ., să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. W., şi să oblige pârâţii să lase reclamantei şi pârâtului G.C., în deplină posesie şi proprietate imobilul menţionat.
La data de 15 ianuarie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere modificatoare parţială a acţiunii, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul în litigiu, inclusiv nulitatea Deciziei nr. 546 din 06 mai 1953 emisă de Sfatul Popular Raional V.I. Stalin, precum şi obligarea pârâţilor B.V., B.M. şi S.P. de a-i lăsa în deplină proprietate reclamantei şi pârâtului G.C. apartamentele nr. 1 şi 2, astfel cum sunt descrise în contractele de vânzare-cumpărare nr. 1150/27835 din 30 iunie 1996 şi nr. 742 din 12 iunie 1998, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul G.C. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul situat în Bucureşti, str. W., preluat în mod abuziv în baza Decretului nr. 224/1951, nulitatea Deciziei nr. 546 din 06 mai 1953 emisă de Sfatul Popular Raional V.I. Stalin, recunoaşterea sa şi a reclamantei A.D.L. ca unici proprietari ai imobilului în litigiu şi obligarea pârâţilor B.M. şi S.P. de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, respectiv apartamentele 1 şi 2 situate în Bucureşti, str. W.
Prin Sentinţa civilă nr. 761 din 21 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului B.V. şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta A.D.L., îndreptată împotriva pârâtului B.V., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosinţă.
A respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a mandatarului G.C.C. pentru pârâtul-reclamant G.C.
A admis excepţia inadmisibilităţii invocată cu privire la cererea principală şi cererea reconvenţională.
A respins ca inadmisibilă pentru lipsa coparticipării procesuale active obligatorii cererea principală formulată de reclamanta A.D.L.
A respins ca inadmisibilă cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant G.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, potrivit certificatului de deces depus la dosar, pârâtul B.V. a decedat la data de 02 septembrie 2004, astfel încât, prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 7 din Decretul nr. 31/1954, acest pârât nu avea capacitate procesuală de folosinţă la data sesizării instanţei.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, tribunalul a reţinut că mandatarul G.C.C. a justificat această calitate prin procura autentificată sub nr. 2199 din 10 iulie 2006, în condiţiile art. 67 C. proc. civ., Având în vedere că în administrarea bunurilor mandatarului G.C., mandantul a primit puterea de reprezentare şi în faţa instanţelor judecătoreşti, prima instanţă a respins excepţia ca neîntemeiată.
Tribunalul a apreciat că cererea reconvenţională nu întruneşte prin obiectul şi scopul său cerinţa de a cuprinde pretenţii proprii ale pârâtului împotriva reclamantului, deoarece, în fapt, pârâtul susţine cererea reclamantei, solicitarea formulată pe cale reconvenţională având un obiect aproape identic cu cererea principală. Prin urmare, această cerere a fost respinsă de tribunal ca inadmisibilă.
Apreciind că în speţă este vorba despre un caz de coparticipare procesuală obligatorie, cerinţă nerespectată de către reclamantă, tribunalul a admis excepţia privind inadmisibilitatea cererii principale pentru acest motiv.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A.D.L.
Prin Decizia civilă nr. 101/A din 18 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. A respins excepţia lipsei de interes în promovarea apelului cu privire la soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, excepţie invocată de intimatul-pârât S.P.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a soluţionat greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Principiul unanimităţii este o creaţie a practicii judiciare nefiind prevăzută de un text de lege şi acesta este şi argumentul pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că ingerinţa statului în respectarea dreptului de proprietate nu îndeplineşte cerinţele ca aceasta să fie necesară unei societăţi democratice, să fie accesibilă şi previzibilă fără ca titularii dreptului să suporte o sarcină disproporţionată prin intervenţia acestei ingerinţe a statului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii B.M. şi S.P.
Prin Decizia nr. 4576 din 03 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că, în considerentele deciziei atacate, instanţa a motivat amplu de ce nu este aplicabilă regula unanimităţii având în vedere situaţia specială a reclamantei care nu a obţinut reparaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie. În mod practic, adoptând această soluţie instanţa a concluzionat că nu trebuie să se refuze accesul la justiţie al unei persoane care a pretins un drept de proprietate cu privire la un bun imobil, drept care ar rămâne neprotejat din punct de vedere juridic în condiţiile pasivităţii manifestate de către unul dintre coproprietari.
Rejudecând cauza, prin Sentinţa civilă nr. 190 din 15 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 1 din cererea formulată de către reclamanta A.D.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, B.M., S.P. şi G.C.
A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi recunoaşterea calităţii de unici şi exclusivi proprietari ai imobilului în persoana autorilor reclamantei, respectiv a reclamantei în calitate de moştenitor al defunctului G.L., ca inadmisibil.
A admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare cu privire la capătul 2 din cererea principală şi cererea reconvenţională şi a respins, ca inadmisibil, capătul 2 din cererea principală şi cererea reconvenţională.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, în primul ciclu procesual, reclamanta a arătat că solicitarea de constatare a nevalabilităţii titlului statului nu reprezintă un capăt distinct de cerere, ci argumente legate de inexistenţa titlului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, cu referire la acţiunea în revendicare.
Totuşi, în cadrul rejudecării după desfiinţarea sentinţei apelate, reclamanta a formulat "precizări asupra acţiunii principale", solicitând ca alături de nevalabilitatea titlului statului să se recunoască calitatea de unici proprietari ai acestuia a autorilor săi, G.L.L. şi G.I.I., respectiv al reclamantei, în calitate de moştenitor al defunctului său tată, G.L. În plus, au fost precizate temeiurile de drept ca fiind, pe lângă cele invocate prin cererea iniţială şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi alin. (4) din dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii.
Or, acţiunea în constatare este inadmisibilă atât timp cât partea poate cere realizarea dreptului.
De altfel, nevalabilitatea titlului statului, calitatea de proprietar a autorilor reclamantei, calitatea de moştenitor a reclamantei sunt oricum aspecte care se soluţionează în cadrul acţiunii în revendicare, dacă această acţiune este deschisă reclamantei, sau, în caz contrar, în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cu privire la capătul 1 din cererea principală, iar acesta a fost respins în consecinţă.
Tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare din cererea principală şi din cererea reconvenţională, pentru următoarele argumente:
În cauză, reclamanta a înţeles să formuleze acţiunea în revendicare împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Reclamanta a formulat cererea după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 23 octombrie 2006.
Totodată, reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Odată ce Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparaţie, acţiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care foştii proprietari o pot urma fiind cea a procedurii speciale administrative, astfel cum s-a reţinut şi prin considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii.
Având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se poate susţine că, prin stabilirea caracterului inadmisibil al acţiunii în revendicare îndreptată împotriva terţilor subdobânditori, i se refuză reclamantei dreptul de a avea acces la o instanţă, astfel cum acesta este recunoscut de reglementările constituţionale.
Împotriva acestei sentinţe a declar apel reclamanta A.D.L., iar prin Decizia nr. 514 A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Obiectul litigiului este constatarea nevalabilităţii titlului statului şi obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie un imobil, în legătură cu care reclamanta susţine că are calitatea de proprietar şi care a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Cum, în cauză, imobilul nu se mai află în posesia unei unităţi deţinătoare, întrucât a fost înstrăinat către pârâţi, rezultă că nici notificarea - şi deci, declanşarea procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acţiunilor în justiţie) sau a admisibilităţii acţiuni în revendicare.
A aprecia, în sensul inadmisibilităţii unor acţiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile speciale vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiţie.
În speţa dedusă judecăţii, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii formulate.
În acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 33/2008, stabilind că "este însă necesar a analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă, admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice".
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii S.P. şi B.M.
1. Prin motivele de recurs, pârâtul S.P. formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Acţiunea principală are, conform precizărilor reclamantei, două capete de cerere, care pot fi soluţionate împreună, dar a căror soartă nu este interdependentă.
Soluţionând apelul declarat de către reclamanta A.D.L. împotriva sentinţei prin care tribunalul a soluţionat cauza prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii în mod distinct cu privire la fiecare capăt de cerere, instanţa de apel nu face nicio distincţie între cele două excepţii invocate de pârâţi, respectiv inadmisibilitatea cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, raportat la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi inadmisibilitatea cererii în revendicare promovate după apariţia Legii nr. 10/2001.
Argumentele reţinute de instanţa de apel pentru motivarea soluţiei de respingere a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare nu pot fi aplicate şi excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare, neavând acelaşi temei juridic.
Referitor la soluţia adoptată cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, recurentul arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 10/2001, precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel nu reţine faptul că reclamanta a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, chiar dacă aceasta nu a fost soluţionată, fapt ce ar putea echivala cu un răspuns negativ din partea instituţiei vizate.
Sistemul instituit de Legea nr. 10/2001 este completat de prevederile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care recunoaşte instanţelor de judecată învestite cu judecarea contestaţiilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 aceleaşi atribuţii ca şi instanţelor învestite cu judecarea acţiunilor de drept comun, respectiv, soluţionarea pe fond a cererii persoanei îndreptăţite şi restituirea imobilului.
Pe de altă parte, autorul reclamantei a contestat valabilitatea titlului recurentului, în baza prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost menţinut şi consolidat, nefiind desfiinţat prin hotărâre judecătorească. Cauza respectivă a făcut obiectul Dosarului nr. 5715/2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Ca urmare a menţinerii contractului de vânzare-cumpărare, s-a confirmat că dreptul asupra imobilului în litigiu aparţine recurentului, ceea ce impune protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Nu în ultimul rând, în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în soluţionarea recursului în interesul legii se menţionează că Legea nr. 10/2001 constituie "dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil" şi că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.".
Se mai arată că, în virtutea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi potrivit practicii curente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamantei există numai un interes patrimonial cu privire la bunul în discuţie, care poate fi convertit în despăgubire, potrivit reglementărilor în materie, în timp ce în patrimoniul recurentului există un bun actual, protejat de Convenţie, pentru care are un titlu valabil, nedesfiinţat de către o instanţa de judecată.
2. Recurenta B.M. critică decizia instanţei de apel pentru următoarele considerente, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Decizia recurată încalcă prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cauza de faţă a fost urmată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar dacă aceasta nu a fost încă finalizată. De asemenea, validitatea contractului de vânzare cumpărare este prezumată întrucât nu a fost contestată potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În privinţa raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate reţine că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun şi intentată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantei de accesul la justiţie.
Se invocă practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi interpretarea dată de instanţa europeană noţiunii de "bun", astfel cum aceasta se desprinde din jurisprudenţa Curţii.
3. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs şi pârâtul G.C., prin mandatar G.C.C.
Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurentul expune situaţia de fapt a cauzei, invocă reaua-credinţă a pârâţilor B. şi face afirmaţii legate de situaţia imobilului.
Cererea de recurs nu conţine însă precizări de natură juridică a eventualelor greşeli pe care le conţine hotărârea recurată şi o minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Cerinţele art. 3021 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.
În consecinţă, constatând că niciuna din criticile formulate nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 302 - 303 C. proc. civ. şi 306 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâtul G.C.
Analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs formulate de recurenţii S.P. şi B.M., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:
Întrucât recursurile formulate cuprind, în mare parte critici identice de nelegalitate, recurenţii având o poziţie procesuală identică în cauză, Înalta Curte va răspunde prin considerente comune acelor critici care se regăsesc în ambele recursuri formulate.
În susţinerea motivului de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii formulează mai multe critici ce ţin de aplicarea în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, de concursul dintre legea generală şi cea specială, de principiul de drept "electa una via non datur recursum ad alteram", de protecţia oferită chiriaşilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de împrejurarea că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, în lipsa unei astfel de constatări, titlul chiriaşului-cumpărător consolidându-se în raport cu cel al fostului proprietar, toate subsumate ideii că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune ca cea formulată de reclamantă, nu mai putea fi primită, fiind inadmisibilă.
Criticile nu sunt fondate.
În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, problema concursului dintre legea generală şi cea specială şi aplicarea principiul de drept "electa una via non datur recursum ad alteram", Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a Deciziei nr. 33 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. este obligatorie pentru instanţe.
Sesizată cu soluţionarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanţele de judecată au soluţionat diferit atât în cazul acţiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât şi al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul civil, ca lege generală, cât şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia în interesul legii menţionată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată şi a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între normele europene şi cele cuprinse în legea specială internă.
S-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant şi că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În cauză, prima instanţă a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluţionate în judecarea recursului în interesul legii.
Or, câtă vreme în cauză, reclamanta-apelantă a susţinut că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepţiei de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeaşi convenţie şi că valorificarea dreptului ei de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Prin urmare, faţă de susţinerile părţilor şi de dispoziţiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ., soluţia pronunţată de Curtea de apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
În ceea ce priveşte susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând ignorarea, prin decizie recurată, a protecţiei oferite chiriaşilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reţine următoarele:
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii se arată că, în urma examinării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Raportat la jurisprudenţa europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
În ceea ce priveşte problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Toate aceste aspecte nu au fost clarificate de prima instanţă, neanalizându-se în ce măsură, reclamanta se poate prevala de existenţa unui bun în accepţiunea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi înţelesul dat de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni, jurisprudenţă în cadrul căreia a fost adoptată, la data de 12 octombrie 2010, Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României. În acea hotărâre, Curtea Europeană a reţinut că (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (...) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (parag. 134 - 140).
Tot astfel, instanţa nu a analizat dacă, la rândul lor, pârâţii-cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi a căror anulare nu a fost obţinută de reclamantă în procedura judiciară, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul aceleiaşi norme europene.
Această analiză era necesară din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, or, hotărârea recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, obligă instanţa de trimitere să analizeze toate aspecte invocate de părţi în susţinerea valabilităţii titlului lor, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii menţionată.
În consecinţă, prin decizia pronunţată, instanţa de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene stabilite în acele speţe în care se regăsesc premisele existente în cauza de faţă, precum şi Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Recurentul S.P. susţine nelegalitatea deciziei recurate şi pentru analizarea excepţiei de inadmisibilitate prin argumente comune pentru ambele capete de cerere din cererea principală, deşi motivarea soluţiei de respingere a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare nu poate fi aplicată şi excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare nevalabilităţii titlului statului asupra bunului în litigiu.
Nici această susţinere nu este fondată.
Tribunalul a reţinut că, potrivit susţinerilor formulate de reclamantă în primul ciclu procesual, solicitarea de constatare a nevalabilităţii titlului statului nu reprezintă un capăt distinct de cerere, ci cuprinde argumente legate de inexistenţa titlului de proprietate al statului asupra imobilului în cauză, cu referire la acţiunea în revendicare.
Într-adevăr, pentru soluţionarea acţiunii în revendicare cu care a fost învestită, instanţa trebuie să analizeze şi aspectele legate de valabilitatea titlului statului asupra bunului în litigiu. Din acest motiv, neanalizarea de către instanţa de apel a excepţiei inadmisibilităţii acestui capăt de cerere nu poate atrage nelegalitatea deciziei pronunţate, câtă vreme pretenţiile formulate în acest sens, şi care vor trebui oricum analizate de instanţa de rejudecare pentru soluţionarea cererii în revendicare cu care a fost învestită, nu se constituie într-un capăt de cerere distinct.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii B.M. şi S.P. împotriva Deciziei nr. 514 A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Constată nul recursul declarat de pârâtul G.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5046/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4841/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
