ICCJ. Decizia nr. 5054/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5054/2012
Dosar nr. 39212/3/2009
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 62 46 din 08 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantul O.M.E. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
A obligat pe pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să plătească reclamantului suma de 22.653,77 RON, reprezentând preţul actualizat în funcţie de rata inflaţiei, până la nivelul lunii aprilie 2008 inclusiv, plătit de reclamant pentru cumpărarea apartamentului nr. 2 situat în imobilul din Bucureşti, sector 1, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996.
A respins capătul de cerere având ca obiect plata diferenţei dintre preţul actualizat şi valoarea actuală de circulaţie a apartamentului, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie SC R.V. SA şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor în contradictoriu cu chemata în garanţie SC R.V. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A obligat pe pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să plătească reclamantului suma de 2.440 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 443A din 03 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamant şi de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a anulat-o şi a constatat că tribunalul este competent să soluţioneze cauza în primă instanţă, sens în care a dispus înaintarea dosarului la registratura generală pentru repartizare aleatorie între secţiile civile.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea normelor de competenţă materială, în condiţiile în care prin raportul de expertiză administrat în cauză s-a stabilit că valoarea de circulaţie a imobilului este de 545.622 RON, valoare care atrage competenţa în primă instanţă a tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
În urma repartizării aleatorii, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 39212/3/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 1135 din 06 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
A admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 22.653,77 RON, reprezentând preţul actualizat în funcţie de rata inflaţiei, achitat de reclamant pentru apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, sector 1, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996.
A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al apartamentului.
A respins, ca neîntemeiată, acţiunea precizată, formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de chemata în garanţie SC R.V. SA.
A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanţie SC R.V. SA.
În motivarea hotărârii pronunţate, tribunalul a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice este neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (2), (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora restituirea preţului actualizat, respectiv a preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996, preţul locuinţei fiind de 10.689.811 RON, achitat integral la data încheierii contractului.
Prin Sentinţa civilă nr. 3670 din 04 iunie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de N.L.M. şi P.M. în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 161 din 19 noiembrie 1996.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriaşii care au cumpărat imobile cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea preţului de piaţă al imobilelor, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Însă, în cazul de faţă, reclamantul a cumpărat imobilul cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, prin hotărâre judecătorească irevocabilă reţinându-se reaua-credinţă a acestuia la dobândirea imobilului.
În consecinţă, reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996, ci, în baza dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, el are dreptul doar la restituirea preţului achitat pentru cumpărarea apartamentului, actualizat cu indicele de inflaţie, respectiv suma de 22.653,77 RON, conform concluziilor suplimentului raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul M.I.
Având în vedere că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care instituie obligaţia de plată a preţului actualizat/de piaţă în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, au caracterul unei norme speciale, iar norma specială se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile generale privind evicţiunea C. civ., cererea formulată de reclamant împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, pe temeiul garanţiei pentru evicţiune, este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de chemata în garanţie SC R.V. SA, aceasta este neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit cărora unităţile specializate care au vândut apartamentele în baza Legii nr. 112/1995 reţin un comision de 1% din preţul achitat, ceea ce conferă calitate procesuală pasivă chematei în garanţie, obiectul cererii formulate de Ministerul Finanţelor Publice fiind restituirea comisionului de 1% încasat de chemata în garanţie SC R.V. SA.
Cererea de chemare în garanţie este neîntemeiată, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice), din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, fără a se face vreo distincţie în privinţa comisionului de 1%, astfel încât Ministerul Finanţelor Publice este ţinut de restituirea integrală a preţului actualizat şi nu este îndreptăţit să solicite restituirea comisionului de 1% de la chemata în garanţie SC R.V. SA.
Prin Decizia civilă nr. 618A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei sus-menţionate.
În ce priveşte apelul reclamantului, curtea a reţinut că prin acţiunea precizată s-a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al apartamentului, astfel cum s-a stabilit prin expertiza tehnică construcţii efectuată de expert tehnic judiciar B.N. - 603.289 RON.
O nouă precizare a acţiunii a intervenit la 23 februarie 2010, când reclamantul, în temeiul Legii nr. 1/2009, a solicitat, în principal, obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al apartamentului, conform dispoziţiilor art. 50, 501 din Legea nr. 10/2001, şi numai în subsidiar obligarea pârâtului la plata preţului actualizat pe care l-a plătit - 22.653,77 RON, în ipoteza în care ar fi respinsă cererea de restituire a preţului de piaţă al imobilului; pentru ipoteza în care nu se va reţine răspunderea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, reclamantul a solicitat obligarea Municipiului Bucureşti, în temeiul obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, potrivit art. 1341 şi urm. C. civ., la plata preţului pe care l-a achitat pentru cumpărarea apartamentului, a sporului de valoare dobândit de apartament de la momentul cumpărării până la momentul producerii evicţiunii, în sumă totală de 603.289 RON, cum s-a stabilit prin expertiza tehnică construcţii efectuată de expert B.N.
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, invocate în precizarea reclamantului ca temei de drept al acţiunii, prevăd că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar în al doilea rând contractul să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În cauză, nu este îndeplinită prima condiţie a art. 50, întrucât prin Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a constatat că reclamantul din prezenta cauză a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112 din 19 noiembrie 1996, astfel că s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract.
Întrucât această cerinţă nu este îndeplinită în cauză, în mod întemeiat prima instanţă a apreciat că reclamantul este îndreptăţit doar la restituirea preţului achitat, actualizat în funcţie de rata inflaţiei, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispunând în consecinţă respingerea cererii reclamantului relativ la obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al apartamentului.
În ce priveşte apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, curtea a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât este nefondată, pârâtul având calitate pe capătul de cerere privind restituirea preţului achitat de reclamant pentru cumpărarea imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cu care "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Totodată, prin art. 50.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut că "restituirea preţului actualizat (...) se face de către Ministerul Finanţelor Publice (...) în temeiul hotărârilor judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, prin care s-a dispus restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (...)."
Este nefondată şi critica vizând greşita obligare a pârâtului şi la restituirea comisionului de 1% încasat de unitatea vânzătoare (în speţă, chemata în garanţie), având în vedere că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu disting cu privire la acest comision.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
I. Recurentul-reclamant a invocat pronunţarea hotărârii atacate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că, în cauză, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu respectarea tuturor condiţiilor legale impuse.
Prin art. 9 din Legea nr. 112/1995 era consacrat dreptul chiriaşilor de a cumpăra apartamentele pe care le ocupau şi obligaţia corelativă a Municipiului Bucureşti de a vinde aceste imobile. Această concluzie rezultă din interpretarea de ansamblu a Legii nr. 112/1995 întregită cu Normele metodologice de aplicare a ei, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 (în vigoare la momentul cumpărării apartamentului), deoarece măsura restituirii în natură se aplică doar în situaţia în care apartamentele erau libere sau ocupate de foştii proprietari, respectiv, de moştenitorii acestora.
Potrivit art 13 alin. (1) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, republicate în temeiul art. II din H.G. nr. 11/1997, obligaţia de a întreprinde toate demersurile necesare pentru clarificarea situaţiei juridice a locuinţelor revenea comisiei de sector şi a Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 sau unităţilor specializate care vindeau locuinţe în condiţiile Legii nr. 112/1995. Avizul juridic favorabil vânzării dat de unitatea vânzătoare (SC R.V. SA) pe contractul de închiriere denota cu claritate că fusese în prealabil lămurită situaţia juridică a imobilului şi se stabilise că era legală vânzarea locuinţei.
În consecinţă, vânzarea-cumpărarea apartamentului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Recurentul susţine că astfel a dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie în care potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Raicu contra României, "trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservare va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului, aşa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate se realizează".
În aceste condiţii, recurentul pretinde că este îndreptăţit să solicite, potrivit art. 50, 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată de Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Curtea de apel a făcut astfel o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece textul legal în cauză prevede două condiţii necesare restituirii preţului de piaţă al imobilului, şi anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Instanţa de apel, analizând cauza dedusă judecăţii, conchide că nu este îndeplinită prima condiţie cerută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a constatat că pârâtul O.M.E. a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112/1996.
Dar textul art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu distinge între buna sau reaua-credinţă a cumpărătorului, ci vorbeşte de nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Aşadar, instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, ar fi trebuit să analizeze dacă în cauză au fost respectate sau nu prevederile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu să judece pricina din perspectiva bunei sau relei-credinţe a cumpărătorului.
În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi a cererii de chemare în judecată aşa cum a fost precizată, respectiv obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al apartamentului în cuantumul stabilit prin expertiză - 603.289 RON.
II. Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea atacată ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub următoarele aspecte:
1. În mod greşit, instanţele anterioare au apreciat că în cauza dedusă judecaţii are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice.
Respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice este greşită, deoarece potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice nu este parte la încheierea contractului dintre reclamant şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R.V. SA, ci este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În aceste condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabile între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere calitate procesuală pasivă în cauză Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, tulburare de drept care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie.
Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta cauză nu există culpa acestei instituţii.
2. În mod greşit, instanţa de apel a confirmat soluţia fondului de respingere a cererii de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanţie SC R.V. SA, cerere prin care se solicitase restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 161/112 din 19 noiembrie 1996.
În conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, "Unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unităţile Băncii Comerciale Române SA, după caz."
Din textul de lege menţionat reiese clar că acest comision de 1% a fost reţinut de mandatarul Primăriei Municipiului Bucureşti, în speţă SC R.V. SA.
Ministerul Finanţelor Publice nu a făcut altceva decât să încaseze sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care s-a scăzut comisionul de 1%, astfel încât această instituţie nu poate fi obligată şi la restituirea comisionului.
În consecinţă, instanţa de apel trebuia să dispună ca cel puţin comisionul de 1% să fie restituit de către partea care l-a încasat, restituirea urmând a se realiza la preţul actualizat.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul părţii adverse, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantului:
Respingând apelul reclamantului pe motiv că acesta nu se încadrează în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţii legale evocate, criticile în acest sens nefiind fondate.
Astfel, art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, statuează că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Rezultă că, legiuitorul condiţionează restituirea preţului de piaţă al imobilelor, către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţă.
În verificarea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa de apel s-a raportat la Decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Prin această decizie s-a confirmat, în recurs, sentinţa de fond nr. 3670 din 04 iunie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de O.M.E., reclamantul din prezenta cauză, reţinându-se, în esenţă, că imobilul înstrăinat nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, fiind preluat de stat fără titlu valabil, iar chiriaşul cumpărător a fost de rea-credinţă la perfectarea contractului, întrucât avea cunoştinţă că bunul pe care urma să-l cumpere era naţionalizat şi că moştenitorii foştilor proprietari formulaseră cerere de restituire.
Raportându-se, în rezolvarea prezentului proces, la hotărârea irevocabilă pronunţată în litigiul anterior având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ., texte în vigoare şi în prezent, potrivit art. 230 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., aşa cum a fost modificat prin art. III din O.U.G. nr. 79/2011.
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătoreşti se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Cum, în litigiul anterior de constatare a nulităţii contractului, în care reclamantul din prezenta cauză a fost parte, s-a statuat în mod irevocabil că acesta a fost de rea-credinţă la contractare, iar imobilul înstrăinat nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, statuările pe aceste aspecte se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumţii absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute.
Altfel spus, având în vedere puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul nu mai poate repune în discuţie în prezenta cauză problema valabilităţii încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi a poziţiei sale subiective la momentul contractării, criticile formulate pe acest aspect neputând fi astfel primite.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, motivele pentru care s-a constatat nulitatea contractului său de vânzare-cumpărare prin hotărâre irevocabilă, respectiv reaua-credinţă la contractare şi faptul că bunul înstrăinat nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, semnifică tocmai că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor acestei legii.
Prin urmare, în mod corect curtea de apel a constatat că reclamantul nu îndeplineşte cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Contractul fiind încheiat cu eludarea prevederilor legii, reclamantul este îndreptăţit numai la restituirea preţului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum corect s-a reţinut şi prin decizia recurată.
Susţinerea recurentului-reclamant, în sensul că el este îndreptăţit la restituirea preţului de circulaţie al apartamentului, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este, de asemenea, neîntemeiată.
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Raicu contra României, pe care reclamantul o invocă, nu este relevantă în speţă, întrucât circumstanţele din respectiva cauză şi cele din prezenta cauză sunt diferite.
Astfel, reclamanta Raicu era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa credinţă la contractare, în timp ce reclamantul din prezenta cauză a fost considerat de rea-credinţă la perfectarea actului de dobândire, tot în baza unei hotărâri irevocabile.
În plus, desfiinţarea hotărârii irevocabile în cauza Raicu a avut loc în urma declanşării şi admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat încălcarea dreptului părţii respective la "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenţie, ceea ce nu este cazul în dosarul de faţă. Reclamantul nu se află în situaţia de a beneficia de o hotărâre irevocabilă care să constate buna sa credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă, în ceea ce-l priveşte s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă în sens contrar.
Prin urmare, hotărârea Curţii Europene invocată nu sprijină pretenţiile reclamantului în sensul obţinerii preţului de piaţă al imobilului, criticile în acest sens fiind neîntemeiate.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
II. Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice:
1. Confirmând soluţia primei instanţe privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.
Astfel, susţinerile recurentului-pârât privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicţiune nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 au caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi următ. C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept specialia generalibus derogant.
Or, faţă de dispoziţiile legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, chiriaşii-cumpărători au dreptul la restituirea preţului actualizat, iar art. 50 alin. (21) şi art. 501 din aceeaşi lege, prevăd că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se restituie preţul de piaţă al imobilelor. Pentru ambele ipoteze, obligaţia de restituire revine Ministerului Finanţelor Publice, sens în care art. 50 alin. (3) prevede că "Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."
Rezultă că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice apare ca plătitor al preţului din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi, în această calitate, el se legitimează procesual pasiv în cauză.
Raportat la dispoziţiile legale enunţate, participarea în proces a Ministerului Finanţelor Publice nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar alimentat cu sumele de bani constând în preţul plătit de chiriaşii-cumpărători şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
În consecinţă, criticile recurentului-pârât privind lipsa calităţii sale procesuale pasive sunt nefondate, legitimarea sa procesuală pasivă justificându-se, în cauză, în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
2. Nici criticile vizând greşita respingere a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC R.V. SA, pentru restituirea de către această societate a comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu sunt fondate.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care constituie temeiul obligaţiei de plată instituite în sarcina recurentului-pârât, prevede că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi sau, după caz, a preţului de piaţă se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, textul prevede obligaţia de restituire a preţului de către Ministerul Finanţelor Publice, fără nicio distincţie în ceea ce priveşte comisionul de 1% încasat de unităţile specializate care au efectuat vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că obligaţia de restituire este integrală, fără deducerea acestui comision - preţ actualizat, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], respectiv preţ de piaţă în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [ipoteza art. 50 alin. (21) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001]. Soluţia se întemeiază pe regula de interpretare logică a legii civile "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" - acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Altfel spus, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine.
În consecinţă, curtea de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atunci când a confirmat soluţia fondului de respingere a cererii de chemare în garanţie formulată de recurentul-pârât împotriva SC R.V. SA.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii sub ambele aspecte criticate, astfel că, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.M.E. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 618 A din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5116/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5053/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
