ICCJ. Decizia nr. 5053/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5053/2012
Dosar nr. 31304/3/2009
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 28 iulie 2009, reclamantul R.L., în calitate de persoană îndreptăţită a imobilului situat în Str. G. nr. 3 bis (actual nr. 6) din municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, a formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. A. 10.083 din 20 iulie 2009 (comunicat la data de 22 iulie 2009) emis de Ministerul Apărării Naţionale prin care s-a respins cererea de restituire în natură/măsuri reparatorii privind imobilul situat în Str. G. nr. 6 (fost 3 bis) din municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, solicitând admiterea contestaţiei şi desfiinţarea ordinului de respingere emis de Ministerul Apărării Naţionale.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin Notificările nr. 384 din 14 februarie 2002 şi nr. 385 din 14 februarie 2002 depuse în termen legal, prin Biroul executor Judecătoresc Asociat "T.T.", înregistrate la Primăria Municipiului Ploieşti, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Str. G. nr. 3 şi 3 b (actual nr. 6) din municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, imobil ce a aparţinut succesiv, bunicului său matern S.M. şi tatălui său R.M. (B.), că pârâtul nu a respectat prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nu a comunicat nicio invitaţie scrisă petentului, şi nici mandatarului din România, în scopul susţinerii cererii şi eventual a depunerii, în completare, a actelor aferente soluţionării notificării.
Imobilul revendicat situat în Str. G. nr. 6 din municipiul Ploieşti a fost proprietatea tatălui său R.M. (B.), astfel cum rezultă din: matricola pe clădiri şi terenuri pe anii 1955 - 1957 eliberată de Consiliul Local Ploieşti - Serviciul Public Finanţe Locale, registrul de revizuirea numerotării clădirilor şi apartamentelor în municipiul Ploieşti pe anii 1948 - 1950, str. G. nr. 3 b (actual nr. 6); Adresa nr. 308385 din 20 noiembrie 2008 a Primăriei Municipiului Ploieşti - D.G.D.U. - Serviciul Cadastru, Planul imobilului situat în Str. G. nr. 6, eliberat de Primăria Municipiului Ploieşti - Serviciul cadastru Imobiliar Edilitar, extras din "Borderoul General al Recensământului din România" din anul 1941.
Având în vedere actele obţinute până în prezent de la instituţiile abilitate a le elibera, coroborate cu inexistenţa unor probe contrare, conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 23.1 lit. d), art. 24 pct. 1 şi 2 din H.G. nr. 250/2007, a făcut dovada existenţei şi întinderii proprietăţii.
Prin Adresa nr. 012635 din 3 iulie 2008 Primăria Municipiului Ploieşti - Serviciul de aplicare a legilor proprietăţii, a trimis dosarul administrativ spre competentă soluţionare Ministerului Apărării Naţionale, întrucât imobilul revendicat este evidenţiat în patrimoniul acestei din urmă instituţii publice. Imobilul revendicat a apărut ca fiind trecut în patrimoniul statului, prin unitatea administrativă a Consiliului Local Ploieşti, care la rândul său, l-a transmis în administrarea Ministerului Apărării Naţionale.
Chiar dacă relativ la imobilul supus restituirii nu s-a găsit actul de trecere în proprietatea statului, imobilul a fost evidenţiat în patrimoniul statului, astfel că măsura preluării abuzive nu a avut la bază un înscris, imobilul fiind trecut de facto, în proprietatea Statului Român.
Reclamantul a arătat că probează calitatea succesorală după fostul proprietar (tatăl), conform dispoziţiilor art. 23.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, cu actele de stare civilă: certificat de deces R.B.; declaraţie privind numele purtat de R.B. (M.); certificat de naştere R.L.; ordin de moştenire după defunctul R.
A invocat Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 26 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată cu dispoz. Legii nr. 247/2005, H.G. nr. 250/2007, art. 112 C. proc. civ.
În susţinerea cererii, s-a depus la dosar Ordinul nr. A 10.083 din 20 iulie 2009 de respingere a notificării.
Pârâtul a depus la 10 decembrie 2009 actele care au stat la baza emiterii ordinului de respingere a notificării.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a solicitat respingerea contestaţiei formulate.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civila nr. 1289 de la data de 12 octombrie 2010 a respins ca neîntemeiată contestaţia.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Notificarea formulată de reclamant în temeiul legii speciale de reparaţie a fost respinsă întrucât acesta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire şi calitatea de proprietar a autorilor săi.
În conformitate cu art. 3 alin. (1) Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) de prevederile legii beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În ceea ce priveşte pe contestatorul R.L. acesta a depus la dosar o copie conformă cu originalul a buletinului de identitate tradus din limba ebraică potrivit cu care numele tatălui este B., iar cel al mamei este A. precum şi o copie a certificatului de naştere.
Cum contestatorul pretinde că imobilul a aparţinut iniţial bunicului matern S.M., iar mama sa este R.A., născută S., acesta a făcut dovada cu actele de mai sus că este fiul autoarei şi respectiv nepotul lui S.M.
Referitor la calitatea de moştenitor legal sau testamentar al persoanei îndreptăţite în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din lege, aceasta nu a fost dovedită de notificator.
Interpretarea acestui articol al legii potrivit Normei Metodologice de punere în aplicare a acesteia publicată în M. Of. nr. 227/03.04.2007 "în toate cazurile stabilirea calităţii de moştenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii române."
Or, conform art. 88 alin. (1) fraza a doua din Legea nr. 36/1995 până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor, certificat care nu a fost depus în ceea ce priveşte succesiunea bunicului. Deci, nu s-a făcut dovada acceptării succesiunii de pe urma autorului lor.
Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul prezentei legi, iar cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. Potrivit însă Normei Metodologice de punere în aplicare a legii, prima teză a acestui alineat este de strictă interpretare şi vizează numai ipoteza în care cu privire la succesiunea fostului proprietar (S.M.) al imobilului solicitat în procedura administrativă a avut loc o dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de moştenitor.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că notificatorul nu a făcut dovada calităţii de moştenitor al fostului proprietar, chiar dacă are o asemenea vocaţie legală la moştenire, dovadă necesară cu atât mai mult cu cât, de prevederile legii nu beneficiază succesibilii renunţători.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte succesiunea mamei sale, R.A., născută S., respectiv a ordinului de moştenire emis de Tribunalul Rabinic Regional Haifa precum şi a certificatului de calitate de moştenitor din 13 octombrie 2010 privind succesiunea defuncţilor S.I., S.L. şi S.N. decedaţi la 24 februarie 1942 (mătuşa, unchiul şi verişoara contestatorului), acestora nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 166 din Legea nr. 105/1992 în sensul recunoaşterii de plin drept, iar contestatorul nu a depus la dosar o hotărâre judecătorească cu privire la recunoaştere.
În ceea ce priveşte imobilul situat în Str. G. nr. 6 (fost 3 bis) din municipiul Ploieşti, judeţul Prahova cu privire la care se solicită măsuri reparatorii, singurele acte depuse la dosar din care rezultă că acesta a fost locuit de S.M. este înscrisul intitulat "Fişa imobilului bombardat" din 1944 unde se menţionează faptul că al doilea corp al imobilului era locuit de acesta cu soţia, proprietar fiind S.I., mătuşa contestatorului (decedată în 1941) şi extrasul eliberat de Arhivele Naţionale referitor la Recensământul General din 1941, unde în dreptul străzii G. nr. 3/b figurează S.M.
Faptul că în această fişă este consemnată declaraţia tatălui contestatorului B.R. cu privire la distrugeri, nu îi conferă acestuia calitatea de proprietar, calitate care nu a fost dovedită nici cu celelalte acte depuse.
Susţinerea din contestaţie în sensul că actele fac dovada incontestabilă a dreptului de proprietate a tatălui contestatorului cu privire la imobil, nu pot fi reţinute chiar în considerarea celor arătate la începutul acesteia, unde menţionează că imobilul a aparţinut succesiv, bunicului său matern S.M. şi tatălui său R.M. (B.).
Or, din actele depuse nu rezultă că imobilul construcţie şi teren ar fi aparţinut lui B.R. Singurele înscrisuri invocate au fost completate declarativ la rubrica proprietar.
De asemenea nu s-a făcut în niciun mod dovada trecerii în proprietatea statului a imobilului construcţie şi teren ce face obiectul notificării.
Prin Decizia nr. 834 din 02 noiembrie 1968 a Comitetului executiv al Consiliului popular provizoriu al judeţului Prahova, imobilul apreciat de contestator ca fiind pavilionul C al schiţei de plan (anexate), a fost transferat ca bun al statului din administrarea acestei instituţii în administrarea Ministerului Apărării Naţionale.
În prezent, imobilul face parte dintr-o cazarmă mai mare, aflată în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, fiind inclus în Inventarul centralizat al imobilelor aflate în proprietatea publică a statului şi administrarea instituţiei militare, inventar aprobat actualmente prin H.G. nr. 812/2009 şi anterior prin H.G. nr. 1045/2000, H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G. nr. 2060/2004 şi H.G. nr. 1705/2006.
Referatul nr. 20.182/1968 care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 834 din 15 octombrie 1968 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular provizoriu al judeţului Prahova face referire la un imobil situat în Ploieşti pe B-dul G.G.D. nr. 1 preluat în anul 1949 - 1950 de la fosta Prefectură Prahova. Nu s-a făcut dovada unei identităţi nici din punct de vedere al istoricului de rol poştal, stradă, număr, nici prin identificare cu imobilul cu privire la care se solicită măsuri reparatorii.
Mai mult, după întocmirea fişei imobilului bombardat, S.I. (care figurează la rubrica proprietar) apare ca sinistrat. Or, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (7) Legea nr. 10/2001 aşa cum sunt puse în aplicare prin Norma Metodologică extensia restituirii în natură nu vizează ipoteza construcţiilor distruse ca urmare a războiului.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada de către contestator nici a calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în accepţiunea Legii nr. 10/2001 şi nici a dreptului de proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul notificării raportat la care a fost emis Ordinul nr. A. 10.083 din 20 iulie 2009 de intimatul Ministerul Apărării Naţionale.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în tot a sentinţei civile apelate şi constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri în echivalent pentru imobilul notificat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 147A din 10 mai 2011 a admis apelul, a schimbat, în tot, sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat, în parte, Ordinul nr. A 10.083 din 20 iulie 2009 emis de Ministerul Apărării Naţionale, a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 300 mp situat în municipiul Ploieşti, str. G. nr. 6 (fost nr. 3 bis), judeţul Prahova, având în vedere că terenul nu este liber, făcând parte dintr-o cazarmă mai mare aflată în administrarea pârâtei, fiind inclus în Lista inventarului centralizat al imobilelor aflate în proprietatea publică a statului, şi ca atare nu poate fi restituit în natură.
Considerentele Curţii au fost următoarele:
Prima instanţă a reţinut că apelantul reclamant a făcut dovada cu copia conformă cu originalul a buletinului de identitate tradus din limba ebraică potrivit cu care numele tatălui este B., iar cel al mamei este A., şi copia certificatului de naştere, că este fiul autoarei şi respectiv nepotul lui S.M., despre care pretinde că a fost proprietarul iniţial al imobilului.
Curtea a constatat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că reclamantul nu ar fi făcut dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar al persoanei îndreptăţite în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din lege, prin aceea că nu s-ar fi depus certificatul de moştenitor în ceea ce priveşte succesiunea bunicului, deci că nu s-ar fi făcut dovada acceptării succesiunii de pe urma autorului lor.
Potrivit extrasului din Borderoul general al recensorului, la recensământul din 1941 la adresa din str. G. nr. 3b figura S.M., în gospodărie figurând trei persoane.
Potrivit Adresei nr. 308385 din 20 noiembrie 2008 a Primăriei municipiului Ploieşti din "Registrul de revizuirea numerotării clădirilor şi apartamentelor în municipiul Ploieşti" din anii 1948 - 1950 pe str. G. la numărul poştal vechi 3b, actual 6 (valabil din anul 1950), figurează înscris la rubrica proprietar moşt. R., iar la rubrica observaţii: avariată.
Din matricola de clădiri şi terenuri corespunzătoare anilor 1955 - 1957 la adresa din str. G. nr. 6 apare ca persoană căreia îi aparţine imobilul M.R., cu teren în suprafaţă de 300 mp.
Nu se pune problema că nu s-ar fi făcut dovada identităţii între imobilul la care se referă notificarea şi cel deţinut de către Ministerul Apărării Naţionale atât timp cât chiar Primăria municipiului Ploieşti, conform verificărilor făcute a ajuns la concluzia acestei identităţi, trimiţând dosarul notificării spre soluţionare pârâtei în cauză.
Reclamantul a făcut dovada că este succesorul lui B.R. prin ordinul de moştenire din 1989, tradus în limba română, traducere care poartă apostila Convenţiei de la Haga, şi că este fiul lui E. (A.) R. şi al lui B.R., conform buletinului de identitate, tradus în limba română, traducere care poartă apostila Convenţiei de la Haga, dar şi certificatului de naştere emis de Serviciul Central de Stare civilă din România.
A fost depus în aceeaşi formă şi actul de deces al lui B.R.
Reclamantul a făcut dovada redobândirii cetăţeniei române.
Reclamantul a depus la dosar copia din cartea de muncă a mamei sale, E.R. din care rezultă că înainte de căsătorie se numea S.
Din fişa imobilului bombardat din aprilie 1944 rezultă că la adresa din str. G. nr. 3 bis, Ploieşti, proprietar S.I., a fost declarat un teren în suprafaţă de cca. 600 mp, suprafaţa clădită de cca. 300 mp, şi două corpuri de clădire cu parter primul corp de la stradă fiind grav avariat, corpul al doilea din spate, distrus complet, magazia de scânduri grav avariată.
În calitate de declarant apare B.R., soţ al mandatarei imobilului E.R.
Din matricola de clădiri şi terenuri corespunzătoare anilor 1955 - 1957 la adresa din str. G. nr. 6 apare ca persoană căreia îi aparţine imobilul M.R., cu teren în suprafaţă de 300 mp.
În prezent imobilul face parte dintr-o cazarmă mai mare aflată în administrarea pârâtei, fiind inclus în Lista inventarului centralizat al imobilelor aflate în proprietatea publică a statului, conform adresei pârâtei.
Apelantul reclamant a depus la dosar certificatul de calitate de moştenitor din 13 octombrie 2010 privind succesiunea defunctei S.I., (decedată împreună cu soţul S.L. şi fiica sa, S.N. la 24 februarie 1942, comorienţi) (mătuşa, unchiul şi verişoara contestatorului), apostilat conform Convenţiei de la Haga în care apare ca succesor al lui S.I., E.R., mama reclamantului.
În ceea ce priveşte certificatul de deces al lui E.R., ordinul de moştenire de pe urma acesteia, au fost apostilate traducerile acestor acte în limba română, dar nu există indicii în sensul că actele în limba ebraică nu ar fi fost originale.
De altfel, nu s-a contestat faptul că reclamantul ar fi fiul acestora.
Ca atare înainte de preluarea imobilului de către stat în documentele oficiale acesta figura ca aparţinând părinţilor reclamantului, exact spus mamei acestuia, E.R., care l-a moştenit de la S.I., decedată în 1942.
În ceea ce îl priveşte pe S.M., care figura cu ocazia recensământului din 1941 ca proprietar, într-adevăr, nu s-au făcut dovezi cu privire la data decesului, dezbaterea succesiunii acestuia, dar atât timp cât în evidenţele statului corespunzătoare anilor 1955 - 1957 terenul de 300 mp din str. G. nr. 6 este înregistrat ca aparţinând familiei R., se poate prezuma în temeiul art. 1203 C. civ., ţinând cont şi de celelalte date ce rezultă din dosar, că imobilul a trecut din proprietatea lui S.M. în cea a lui S.I., care a fost succedată de mama reclamantului E.R.
Referitor la interpretarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dată de H.G. nr. 250/2007 în sensul că "prima teză a alin. (3) al art. 4 din lege este de strictă interpretare şi vizează numai ipoteza în care cu privire la succesiunea fostului proprietar al imobilului solicitat în procedura administrativă a avut loc o dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de moştenitor", considerăm că nu poate fi avută în vedere întrucât printr-o normă de aplicare conţinută într-o hotărâre de guvern nu se poate modifica o lege, în sensul restrângerii aplicării acesteia, atât timp cât din textul normei interpretate nu rezultă acest lucru.
Or, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi."
Din acest text de lege nu rezultă cerinţa existenţei unui certificat de moştenitor şi nici a dezbaterii succesiunii anterioare edictării acestei legi, şi nici măcar a dovedirii acceptării succesiunii în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii, atât timp cât succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.
Ultimul proprietar al imobilului înainte ca acesta să fie preluat de către stat, potrivit evidenţelor primăriei, coroborate cu celelalte date ce rezultă din probele administrate a fost mama reclamantului, raportat la art. 1203 C. civ. şi având în vedere dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte preluarea imobilului de către stat, potrivit Capitolului I Principiile de soluţionare a notificărilor, pct. 1 lit. e) teza finală din H.G. nr. 250/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 "în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă".
Ca atare, a reţinut Curtea, atât timp cât pârâtul nu a făcut dovada contrară în sensul că imobilul a intrat în proprietatea statului în mod legal, în temeiul prezumţiei menţionate anterior se consideră dovedită susţinerea preluării abuzive a imobilului.
În ceea ce priveşte identificarea imobilului care face obiectul dispoziţiilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, potrivit normelor metodologice privind interpretarea art. 1, pct. 1.3. lit.c) nu constituie preluare abuzivă şi deci nu fac obiectul legii distrugerile de construcţii în timp de război, ca urmare a unor bombardamente, incendii sau altele asemenea; terenurile pe care acestea s-au aflat fac obiectul legii în condiţiile prevăzute la art. 10 alin. (7) din aceasta.
Aceste norme se coroborează cu dispoziţiile art. 10 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 10/2001, astfel că pentru construcţiile care au fost avariate grav şi distruse în timpul războiului, aşa cum rezultă din fişa imobilului bombardat din aprilie 1944, reclamantul nu are dreptul la reparaţii.
Nu rezultă din actele dosarului că ar fi fost reparată vreo construcţie de către autorii reclamantului înainte ca imobilul să intre în proprietatea statului, reţinere ce se coroborează şi cu matricola de clădiri şi terenuri corespunzătoare anilor 1955 - 1957, unde este menţionat doar terenul în suprafaţă de 300 mp.
Referitor la suprafaţa terenului, având în vedere că nu a fost depus un act de proprietate din care să rezulte dimensiunile acestuia, urmează să fie reţinută suprafaţa de teren menţionată în matricola de clădiri şi terenuri corespunzătoare anilor 1955 - 1957, unde este menţionat la adresa din str. G. nr. 6 un teren în suprafaţă de 300 mp.
Suprafaţa de cca. 600 mp din fişa imobilului bombardat din aprilie 1944, nu poate fi reţinută fiind menţionată pe baza declaraţiilor lui B.R., şi necoroborându-se cu actele oficiale.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naţionale - Unitatea Militară 02523 Bucureşti întemeiat în drept pe dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O primă critică vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva faptului că o normă de aplicare conţinută într-o hotărâre de guvern (H.G. nr. 250/2007) nu poate modifica o lege iar pe de altă parte, actele depuse la dosar nu fac dovada dreptului de proprietate în sensul prevăzut de Normele Metodologice pct. 23.1. Susţine că nu a fost probată nici calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită şi nici întinderea dreptului.
O altă critică vizează ignorarea de către instanţa de apel a dispoz. art. 44 din Constituţie.
Astfel, reclamantul este cetăţean al statului Israel, stat non UE, cu care România nu a încheiat un tratat în materia redobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor astfel încât nu este beneficiar al Legii nr. 315/2005.
Totodată, reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate al antecesorului.
Întrucât legislaţia interzice cetăţenilor străini să dobândească în proprietate terenuri aceştia nu pot beneficia nici de măsuri reparatorii în echivalent.
Analizând decizia civilă atacată din perspectiva criticilor formulate, care permit încadrarea lor în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul se plânge de modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit în raport de acestea situaţia de fapt, cu referire la calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului şi întinderea dreptului pretins.
Or, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparţine judecătorilor fondului cauzei, iar eventuale critici sub acest aspect nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispoz. art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configuraţie.
Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situaţiei de fapt faţă de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Aşadar, în analiza criticilor de recurs Înalta Curte va avea ca premisă situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel şi care nu mai poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a dispoz. art. 304 C. proc. civ.
Se reţine că reclamantul, care are şi cetăţenie română, are vocaţie succesorală generală la moştenirea bunului în litigiu, care a aparţinut bunicului matern S.M., trecând apoi în proprietatea succesoarei S.I. (mătuşa), iar ulterior în proprietatea moştenitoarei E.R., soţia defunctului B.R.
Reclamantul a dovedit, că este fiul lui E. (A.) R. şi a lui B.R., conform ordinului de moştenire din 1989, tradus în limba română şi cu apostila Convenţiei de la Haga şi actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de dispoziţiile acestei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, iar potrivit art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi, cererea de restituire având valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
În raport de textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care instituie o regulă derogatorie de la dreptul comun în materie de moştenire, reclamantul îşi legitimează calitatea de moştenitor de pe urma defunctului B.R., întrucât, în calitate de fiu, respectiv nepot al lui S.I., are vocaţie la moştenirea defuncţilor, iar prin cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001, este repus de drept în termenul de acceptare a moştenirii, cererea de restituire a acestor bunuri având valoare de acceptare a succesiunii.
Nu există nicio dispoziţie legală care să limiteze mijloacele de probă în dovedirea calităţii de moştenitor, la certificatul de moştenitor sau la cel de calitate de moştenitor. Mai mult, Legea nr. 10/2001, prin art. 23, atunci când menţionează actele ce trebuie să însoţească notificarea, face referire la "actele care dovedesc calitatea de moştenitor".
Or, în cauză, prin actele de stare civilă depuse, reclamantul a dovedit că este moştenitorul legal al mamei sale, care la rândul său avea vocaţie succesorală generală de pe urma proprietarei imobilului, în calitate de colateral privilegiat, legea neexcluzând această categorie de moştenitori de la acordarea măsurilor reparatorii pe care le reglementează.
Cum dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acordă vocaţie la restituire şi "succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea", aceştia fiind repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii, în privinţa imobilelor solicitate în baza Legii nr. 10/2001, prin simpla formulare a notificării de restituire, rezultă că, totodată, prin depunerea notificării în temeiul legii speciale de reparaţie reclamantul a căpătat şi vocaţie succesorală concretă la dobândirea imobilului în litigiu, actul normativ anterior menţionat excluzând de la beneficiul legii speciale de reparaţie doar pe cei care au renunţat expres la moştenirea autorului lor.
În acest context al analizei, situaţia reţinută în speţă se încadrează în ipoteza pe care o are în vedere art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul având calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în condiţiile de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitor al persoanei fizice proprietară iniţială a imobilului litigios.
Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, astfel că din acest punct de vedere nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale - Unitatea Militară 02523 Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5054/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 5050/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
