ICCJ. Decizia nr. 5050/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5050/2012
Dosar nr. 34749/3/2007
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1099 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantele N.C. şi G.C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi în consecinţă:
A dispus restituirea în natură, către reclamante, a terenului de 592,218 mp situat în Bucureşti, sector 4 şi a terenului de 503,309 mp situat în Bucureşti, sector 3, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză topo şi schiţele-anexă, întocmite de către expertul ing. N.V.
A obligat pe pârât să soluţioneze Notificarea nr. 505 din 5 iunie 2001 ce face obiectul Dosarului administrativ nr. 2857 din 6 iunie 2001 şi Notificarea nr. 507 din 5 iunie 2001 ce face obiectul Dosarului administrativ nr. 2856 din 6 iunie 2001 şi să emită dispoziţii prin care să le propună pe reclamantele-moştenitoare pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind construcţiile demolate, respectiv: o casă cu parter, care a fost situată în Bucureşti, sector 4, compusă din 14 camere, 6 antreuri şi dependinţe şi un corp de casă situat în Bucureşti, sector 3, compus din 2 camere, un antreu şi dependinţe.
A obligat pe pârât să înainteze dispoziţiile, documentaţia aferentă şi prezenta sentinţă către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că cele două imobile în litigiu, terenuri şi construcţii, primul situat în Bucureşti, sectorul 4, în suprafaţă de 592,218 mp şi cel de-al doilea în Bucureşti, sector 3, în suprafaţă de 503,309 mp, au aparţinut autorilor A.D. şi M., de la care au fost preluate în mod abuziv, în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, respectiv, fără titlu.
Prin expertiza topo efectuată în cauză de ing. N.V., au fost identificate ambele terenuri în litigiu, constatându-se că acestea sunt libere de orice fel de construcţii, construcţiile preluate de la autori fiind demolate şi că terenurile nu sunt afectate de elemente de sistematizare urbană, aşa încât pot fi restituite în natură.
Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantele, în calitate de moştenitori legali, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de lege, astfel că reclamanţii A.E. (tatăl reclamantei-moştenitoare N.C.) şi G.C. (fostă A.), au solicitat, în principal, restituirea în natură a terenului şi construcţiei situate în Bucureşti, sector 4, prin Notificarea nr. 507 din 5 iunie 2001 ce face obiectul Dosarului administrativ nr. 2856 din 6 iunie 2001, precum şi a terenului şi construcţiei situate în Bucureşti, sector 3, prin Notificarea nr. 505 din 5 iunie 2001 ce face obiectul Dosarului administrativ nr. 2857 din 6 iunie 2001, terenurile fiind deţinute de municipiul Bucureşti.
Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent", astfel că această dispoziţie legală este aplicabilă în speţă, reclamantele-moştenitoare fiind îndreptăţite să obţină restituirea terenurilor în natură şi despăgubiri echivalente pentru construcţiile demolate.
Conform art. 21 alin. (4) din aceeaşi lege, "în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean", iar potrivit art. 25 alin. (1) şi 6, Primarul General al Municipiul Bucureşti avea obligaţia legală de soluţionare a celor două notificări, "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificărilor sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare".
În speţă, au trecut peste 9 ani de zile fără ca notificările să fi fost soluţionate, ceea ce relevă un refuz nejustificat de soluţionare a cererilor, situaţie în care, conform Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, instanţa este competentă să cenzureze acest refuz, prin soluţionarea pe fond a cererilor de restituire formulate prin notificare.
În consecinţă, raportat la situaţia de fapt şi dispoziţiile legale sus-menţionate, tribunalul a apreciat acţiunea întemeiată, dispunând restituirea în natură a celor două terenuri notificate, care sunt libere, şi obligarea pârâtului să facă propunere de despăgubiri în favoarea reclamantelor pentru construcţiile demolate, iar faţă de dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a dispus obligarea pârâtului să înainteze dispoziţiile, documentaţia aferentă şi sentinţa către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea realizării efective a drepturilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 144/A din 10 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtului să înainteze dosarul notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivarea soluţiei pronunţate, curtea a constatat nefondate motivele de apel prin care s-a susţinut că nu s-a făcut dovada că bunurile se află în proprietatea statului, având în vedere că la dosar se află situaţia juridică a celor două imobile cu privire la care reclamantele au dovedit că autorii lor le-au deţinut în proprietate, şi din care rezultă că acestea au trecut în proprietatea statului. În cazul în care apelantul avea date că respectivele imobile au fost înstrăinate de către stat după preluare trebuia să facă această dovadă, sarcina probei incumbându-i, conform art. 169 C. civ.
De asemenea, curtea a constatat că apelantul nu a invocat motive concrete pe fondul cauzei, în sensul nejustificării de către reclamanţi a dreptului lor de proprietate, făcând trimitere la dispoziţiile legale care prevăd cu ce acte ar trebui dovedit dreptul de proprietate sau calitatea de moştenitor, fără a arăta concret care dintre aceste acte ar lipsi în cauză, pentru ca instanţa să poată verifica aceste critici.
Or, în speţă, la dosar se regăsesc atât actele de proprietate ale părţilor privind imobilele în cauză, cât şi certificate de moştenitor şi acte de stare civilă, iar pentru imobilul din sectorul 4, acestea se coroborează şi cu menţiunile existente în evidenţele statului, în sensul că a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele A.D. şi M., autorii reclamanţilor.
În schimb apelantul, prin motivele de apel, a încercat să justifice nesoluţionarea notificării în termen prin faptul că în cadrul procedurii administrative reclamanţii nu şi-ar fi respectat obligaţia de a depune înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, de a preciza că nu mai deţin alte acte de proprietate. Astfel, în speţă nu ar fi vorba de un refuz nejustificat de a răspunde la notificarea păţii interesate, motive care sunt nefondate.
Art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin dispoziţie, data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22.
Or, potrivit art. 22 din legea în formularea iniţială, actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acţiuni.
În ceea ce priveşte invocarea art. 22 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în sensul că actele pot fi depuse până la soluţionarea notificării, curtea a constatat şi acest argument nefondat, legea neputând fi interpretată în sensul prelungirii sine die a termenului de soluţionare a notificării, în speţă trecând mai mult de şapte ani de la data formulării notificării şi până la formularea prezentei acţiuni. De altfel, sancţiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare constă în respingerea notificării, iar nu în lăsarea acesteia în nelucrare. Mai mult, art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, stabileşte două momente de la care curge termenul de 60 de zile: înregistrarea notificării, regula, sau data depunerii actelor doveditoare, excepţia. În speţă, nu s-a făcut dovada că înainte cu 60 de zile de formularea acţiunii s-ar mai fi depus alte acte doveditoare.
Astfel, este pe deplin aplicabilă Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, "instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate."
Curtea a constatat ca fiind întemeiat numai motivul de apel prin care s-a susţinut nelegalitatea obligării pârâtului la înaintarea dispoziţiei privind propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere, pe de o parte, că prin acţiune nu s-a formulat un astfel de capăt de cerere, iar, pe de altă parte, că potrivit art. 16 alin. (21) din Titlul VII cap. 5 al Legii nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
Astfel, după emiterea dispoziţiei, aceasta trebuie înaintată prefecturii, care are competenţa să o înainteze ulterior Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, împreună cu actele necesare urmării în continuare a procedurii, cum ar fi evaluarea imobilului, actualizarea despăgubirilor primite în trecut, dacă este cazul, verificarea dacă se pot atribui alte imobile în compensare etc.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, care a criticat-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa a dispus restituirea în natură a imobilului fără a clarifica situaţia juridică a acestuia, în sensul de a stabili dacă acest imobil este liber şi poate fi restituit în natură.
Motivarea instanţei de judecată, potrivit căreia se impune restituirea în natură deoarece din probele administrate pe parcursul litigiului, rezultă că imobilul este liber, nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condiţiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate.
Sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele. Individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică, în speţă spaţiu verde.
În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
La dosarul cauzei nu se regăseşte o situaţie juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar, în care să se stabilească apartenenţa terenului la domeniul public sau privat.
Potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea, care nu pot fi observate printr-o expertiză ce nu are confirmarea instituţiilor care le administrează.
Faţă de amplasamentul acestor utilităţi, care servesc normalei folosinţe a blocului de locuinţe ce ocupă parţial terenul în litigiu, dar şi construcţiile vecine care deservesc comunitatea locală, nu se poate susţine că acest teren este liber şi poate fi restituit în natură.
Legea nu stabileşte o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează şi nu acordă preferabilitate în vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Sintagma "bun disponibil" în accepţiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcţii, ci reprezintă o noţiune complexă şi anume faptul că bunul în cauză nu este necesar comunităţii respective.
Recurentul susţine că datele aflate la dosarul cauzei nu îi permit exprimarea unui punct de vedere pertinent asupra configuraţiei de fapt şi de drept a suprafeţei de teren în litigiu, respectiv asupra semnificaţiei acesteia în zona concretă de situaţie.
Dispoziţiile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 10.3 din Normele metodologice definesc sintagma "amenajări de utilitate publică" în sensul redat mai-sus.
Amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localităţii şi nici nu se confundă cu acesta şi, de asemenea, nu pot fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998.
Când constată că un bun nu poate fi restituit pentru că este afectat de amenajări de utilitate publică, instanţa nu trebuie să verifice dacă bunul face parte din domeniul public şi dacă a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să analizeze dacă amenajarea este, într-adevăr, de utilitate publică, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost explicitată prin Normele sale de aplicare unitară, adoptate prin H.G. nr. 205/2007.
2. Deşi analiza instanţei de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul hotărârii este unul propriu unei acţiuni în revendicare.
Or, natura juridică şi efectele celor două acţiuni sunt diferite, acţiunea în revendicare presupunând nu doar analiza caracterului abuziv al preluării, ci şi analiza existenţei şi valabilităţii titlului statului, iar admiterea acesteia conduce la concluzia că imobilul nu a ieşit niciodată în mod legal din patrimoniul proprietarilor, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 presupune doar constatarea caracterului abuziv al preluării (cu sau fără titlu valabil) şi a situaţiei juridice actuale a imobilului. În vederea stabilirii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate potrivit Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispoziţiile art. 25 alin. (4), potrivit cărora "Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară."
Mai mult, pentru acţiunea în revendicare formulată împotriva persoanei care are calitate de unitate deţinătoare s-ar pune problema admisibilităţii, atât timp cât legea specială oferă o procedură specială în cadrul căreia se permite inclusiv accesul la justiţie pe calea plângerii îndreptate împotriva deciziei sau dispoziţiei emise în cadrul procedurii respective sau, după caz, împotriva refuzului nejustificat de a emite o astfel de decizie sau dispoziţie.
Ca atare, având în vedere că maniera de redactare a dispozitivului deciziei curţii de apel poate determina confuzii cu privire la natura juridică a acţiunii soluţionate, curtea ar fi trebuit să admită apelul formulat de către pârât şi să schimbe sentinţa, în sensul obligării pârâtului să soluţioneze notificarea după ce contestatorii vor depune toate înscrisurile de care înţeleg să se folosească în dovedirea notificării, împreună cu o cerere în acest sens.
Mai mult, în cursul anului 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a schimbat în mod evident practica cu privire la restituirea în natură către foştii proprietari ai imobilelor abuziv preluate, această schimbare fiind ilustrată şi în cauza Maties contra României şi subliniată în cauza pilot Atanasiu împotriva României.
Curtea Europeană a apreciat că prin constatarea ilegalităţii preluării se naşte un interes patrimonial, care intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi care dă naştere unui drept la indemnizaţie, iar nu unui drept la restituirea efectivă a bunului în natură.
Dreptul la indemnizaţie se naşte dacă se constată nelegalitatea preluării şi dacă partea a urmat procedurile prevăzute de legile de reparaţie.
Instanţa europeană recunoaşte existenţa Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparaţie a abuzurilor din perioada comunistă şi nu a statuat că aceasta ar fi contrară Convenţiei Europene, sub aspectul posibilităţii de a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Mai mult decât atât, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport de decizia recurată şi de criticile formulate, în şedinţa publică din 29 iunie 2012, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului, excepţie pe care o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente:
Parte din criticile formulate de recurentul-pârât, aşa cum au fost prezentate mai sus, nu se încadrează în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., altele nu au legătură cu soluţia pronunţată, iar altele au fost invocate omisso medio, direct în recurs, şi pentru toate aceste motive nu pot fi analizate, conducând la soluţia de constatare a nulităţii recursului, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
În cadrul primului motiv de recurs, pârâtul a invocat neclarificarea de către instanţă, prin raportare la probele administrate, a situaţiei actuale a terenurilor în litigiu, în sensul dacă sunt sau nu libere şi pot fi restituite în natură, arătând că art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu permite această măsură în cazul terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică, scop în care a redat în continuare definiţia din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, pentru sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale".
A mai afirmat că Legea nr. 10/2001 nu stabileşte o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează şi nu acordă preferabilitate despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii, făcând apoi referire la semnificaţia dată de lege sintagmei de "bun disponibil" ce poate fi acordat în compensare.
În primul rând, criticile referitoare la probele administrate, care, în opinia recurentului, ar fi insuficiente în stabilirea situaţiei actuale a terenurilor litigioase, în sensul dacă sunt libere sau afectate de amenajări de utilitate publică, vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată de instanţa de recurs, faţă de actuala structură a recursului.
Astfel, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Pe de altă parte, criticile referitoare la destinaţia actuală a terenurilor în litigiu, respectiv dacă aceste terenuri sunt sau nu afectate de amenajări de utilitate publică, au fost formulate omisso medio, direct în recurs.
Din verificarea cererii de apel a pârâtului, ce se regăseşte la dosar apel, rezultă că motivele de apel formulate de pârât au vizat imposibilitatea de restituire în natură a imobilelor litigioase, determinată de nedovedirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra acestora, a calităţii de persoane îndreptăţite şi a existenţei imobilelor notificate în proprietatea statului, respectiv necompetenţa instanţei de a soluţiona fondul notificării, cât timp procedura administrativă nu a fost finalizată din culpa reclamanţilor, care nu au depus toate actele doveditoare.
Prin urmare, măsura de restituire în natură a terenurilor litigioase nu a fost contestată în apelul exercitat de pârât din perspectiva afectaţiunii actuale a terenurilor, o asemenea critică fiind formulată de pârât pentru prima dată în recurs.
Or, o critică ce nu a fost invocată în apel, în cazul hotărârilor susceptibile de această cale de atac, cum este şi hotărârea primei instanţe, nu poate fi formulată direct în recurs, omisso medio, adică trecând peste calea de atac a apelului.
În ce priveşte criticile referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii, ca formă de reparaţie în echivalent pentru imobilele preluate abuziv, acestea nu au legătură cu soluţia pronunţată în cauză, care este în sensul restituirii în natură a terenurilor şi prin echivalent, sub formă de despăgubiri în condiţiile legii speciale, pentru construcţiile demolate.
În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a susţinut că, raportat la maniera de redactare a dispozitivului hotărârii pronunţate în cauză, care este proprie unei acţiuni în revendicare, se pune problema admisibilităţii unei asemenea acţiuni, în raport de existenţa Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, sens în care a făcut trimitere la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, reflectată în cauza Maties şi cauza pilot Atanasiu contra României.
Nici aceste susţineri nu au legătură cu prezenta cauză, deoarece aceasta nu are ca obiect o acţiune în revendicare, ci o contestaţie la refuzul de soluţionare a notificărilor de restituire formulate de reclamante, circumscrisă dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, contestaţie în cadrul căreia, având de cercetat fondul notificării, instanţa are competenţa să dispună, ea însăşi, restituirea în natură, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în acest sens de legea de reparaţie, după cum s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, soluţia de restituire în natură a terenurilor litigioase, dispusă la fond şi menţinută în apel, nu configurează admiterea unei cereri în revendicare, ci a unei contestaţii la Legea nr. 10/2001, aşa încât criticile vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, argumentate cu trimitere la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, sunt străine cauzei.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu pot fi analizate, parte dintre ele nefiind susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., parte neavând legătură cu cauza şi cu argumentele instanţei de apel în fundamentarea soluţiei sau fiind invocate omisso medio.
În consecinţă, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 144 A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5053/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5046/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
