ICCJ. Decizia nr. 5068/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5068/2012
Dosar nr. 2571/117/2010
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 14 aprilie 2010 reclamanta I.S.V.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative, constând în exmatricularea din facultate, a acesteia în anul 1959 şi obligarea pârâtului la despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit în cuantum de 250.000 RON.
A arătat că părinţii săi au fost consideraţi, datorită situaţiei socio-profesionale, duşmani ai regimului comunist, chiaburi, iar drept urmare a măsurilor opresive luate împotriva familiei întreaga sa viaţă a avut de suferit. Prin decizia nr. 3/2006 emisă de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, în conformitate cu art. 6 raportat la art. 1, coroborat cu art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 214/1999.
La data de 24 februarie 2011 reclamanta şi-a precizat acţiunea arătând că solicită daune morale şi în temeiul art. 998-999 C. civ.
Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 353 din 1 aprilie 2011 a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă; a constatat caracterul politic al măsurii administrative de exmatriculare din facultate dispusă faţă de reclamantă în anul 1959; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect despăgubiri; a respins cererea modificată formulată de reclamantă ca prescrisă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta şi pârâtul.
Reclamanta a criticat soluţia primei instanţe din perspectiva reţinerii ca incidentă speţei a prescripţiei dreptului material la acţiune, argumentând că prejudiciul moral suferit urmare a măsurilor opresive se întinde şi în prezent.
La termenul de judecată din data de 30 iunie 2011 a precizat că petitul principal al cererii este constatarea caracterului politic, iar petitul accesoriu este cel privitor la acordarea daunelor morale.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat în recurs Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 iar cu privire la petitul principal a invocat lipsa de interes a reclamantei, întrucât prin sentinţa civilă nr. 108/2006 a Curţii de Apel Cluj s-a constatat că reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999 fiindu-i recunoscută calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin decizia nr. 2452 din 30 iunie 2011 a respins recursurile, ca nefondate.
În primul rând, Curtea, raportat la obiectul principal al cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantei, petit întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, având în vedere prevederile Legii nr. 202/2010, respectiv art. XXVI şi momentul pronunţării hotărârii atacate a apreciat calea de atac declarată în cauză ca fiind recursul. Totodată, a avut în vedere şi prevederile art. 17 C. proc. civ. privitoare la competenţa materială funcţională a instanţei judecătoreşti, în primă instanţă cât şi în căile de atac.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând calificarea juridică dată căii de atac anterioare şi arătând că cele două petite ale cererii sale nu sunt intercondiţionate, astfel încât hotărârea pronunţată nu era susceptibilă de o cale unică de atac (apel sau recurs).
Consideră că instanţa trebuia să se pronunţe separat pe petitul întemeiat pe dreptul comun şi separat pe cel întemeiat pe legea specială, astfel încât şi căile de atac erau diferite în cele două ipoteze.
În concluzie, susţine că petitul nr. 2 al acţiunii avea două căi de atac respectiv apelul şi apoi recursul.
Înalta Curte a invocat în şedinţa publică din 29 iunie 2012 excepţia inadmisibilităţii recursului, pe care o găseşte incidentă cauzei pentru următoarele considerente:
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative suferită de reclamantă, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea şi temeinicia pretenţiilor acesteia, astfel cum a reţinut, în mod corect şi Curtea de Apel.
Cum s-a arătat în precedent, Legea nr. 221/2009 este o lege specială de reparaţie, care se aplică tocmai unor situaţii trecute, după cum rezultă din ansamblul dispoziţiilor sale, şi anume celor care au suferit un prejudiciu prin condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, pretenţiile reclamantei, exprimate în petitul principal - respectiv constatarea caracterului politic al măsurii administrative şi ca o consecinţă a acestei constatări, acordarea de daune morale pentru prejudiciul astfel suferit, petitul secundar, au fost corect verificate, în primă instanţă, din perspectiva acestui act normativ.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, reclamanta însăşi a solicitat aplicarea acestei legi.
Prin urmare, instanţă de fond şi apoi, Curtea de Apel, în mod corect au judecat litigiul în raport de acest act normativ, care constituie legea specială în raport de dreptul comun (art. 998-998 C. civ.), pentru obţinerea despăgubirilor de natura celor pretinse de reclamantă, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”.
De altfel, descrierea obiectului acţiunii expusă de reclamantă, raportat la motivarea acesteia şi scopul real urmărit prin promovarea acţiunii conduce lejer la concluzia că cererea principală priveşte constatarea că reclamanta a fost o victimă a măsurii abuzive a regimului comunist, prin care i s-a adus un prejudiciu, iar, accesoriu acestei constatări, dreptul său la despăgubiri morale.
Dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., reţinute de Curte, sintetizează adagiul „accesorium sequitur principale”, textul în discuţie trebuind înţeles prin prisma strânsei legături care există între diferitele cereri.
Faţă de cele arătate, cererile accesorii sunt acele solicitări care vor putea fi solicitate numai după admiterea cererii principale, care constituie o premisă indisolubilă analizei cererilor accesorii.
Privită din această perspectivă, soluţia Curţii de Apel de calificare a căii de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 352 din 1 aprilie 2011 a Tribunalului Cluj în funcţie de capătul de cerere principal şi nu de cel accesoriu - se reţine a fi judicioasă.
Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cauzei în primă instanţă, ci şi soluţionarea căilor legale de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă apelului sau recursului şi temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcţie de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac priveşte numai soluţionarea dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac şi termenului de drept comun.
Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinţei, Curtea de Apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. XIII din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiţie, potrivit cărora art. 4 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează introducându-se alin. (6) cu următorul cuprins:
„Hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de Apel";.
Curtea a avut în vedere şi art. XXVI conform căruia „(…) dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi” precum şi art. 17 C. proc. civ.
În cauza de faţă, se reţin dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora să se realizeze în condiţiile legii.
Or, în speţă, reclamanta a exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinţei dată de Tribunal în primă instanţă, recurs care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 2452/R/2011 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Aşa fiind, exercitarea de către reclamantă, pentru a doua oară, a aceleiaşi căi de atac a recursului împotriva deciziei dată de Curtea de Apel, ca instanţă de recurs, faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, este inadmisibilă.
Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii de genul celui de faţă, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie.
În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exerciţiul a două căi de atac şi cu atât mai puţin un rezultat favorabil pentru reclamant.
Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptăţirea sau pe care legea nu îl acceptă şi constatând că reclamanta a formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunţată de Curtea de Apel în recurs, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac.
Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecinţă, ca inadmisibil, pentru că, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale.
De altfel, această concluzie decurge şi din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exerciţiul lui, deoarece o altă soluţie ar tinde la ipoteza acceptării unui „recurs la recurs”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta I.S.V.E. împotriva deciziei civile nr. 2452/R/2011 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5067/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5069/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
