ICCJ. Decizia nr. 5073/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5073/2012
Dosar nr. 13121/3/2010
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanta I.F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să fie obligat acesta la plata sumei de 250.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 decembrie 1955, măsură luată prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 şi ridicată prin decizia nr. 6100/1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, într-o acţiune conexă, a solicitat despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva tatălui său Z.H.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1675 din 15 noiembrie 2010 a admis în parte acţiunea principală şi cererea conexă formulată de reclamanta I.F., a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei a sumei de 500 euro, calculat la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu faţă de reclamantă în perioada 18 iunie 1951 - 27 decembrie 1955 şi a sumei de 500 euro, calculat la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu faţă de tatăl reclamantei Z.H. în perioada 18 iunie 1951 - 27 decembrie 1955.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a constatat că reclamanta împreună cu mama şi tatăl său Z.H. au fost dislocaţi pe data de 18 iunie 1951 din comuna S., judeţul Timiş şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna P.N., judeţul Călăraşi până în anul 1955, prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, măsură ce reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, astfel încât are dreptul la despăgubiri conform art. 5 din aceeaşi lege.
La evaluarea daunelor morale prima instanţă a avut în vedere criteriile legale şi jurisprudenţiale, faptul că reclamanta este beneficiară a Decretului-Lege nr. 118/1990 şi a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la a primi o reparaţie, în cuantumul stabilit prin dispozitivul hotărârii.
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanta, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Reclamanta a criticat hotărârea sub aspectul neacordării cuantumul daunelor morale solicitate prin acţiune.
Pârâtul a criticat hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanţă a sumelor reprezentând daune morale invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi faptul că reclamantele au primit o reparaţie în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. În subsidiar, au criticat cuantumul daunelor morale, considerându-l exagerat de mare în raport de prejudiciul real suferit de victimele măsurii administrative.
Ministerul Public a criticat hotărârea din perspectiva incidenţei în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 641A din 21 iunie 2011, în majoritate, a respins apelul reclamantei, ca nefondat; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut ca motiv de ordine publică incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituţionalităţii acestui text de lege cât şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale fusese deja publicată în M. Of. şi prin urmare reclamanta nu deţinea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.F.
Principala critică a vizat faptul că instanţa de apel nu putea să aplice retroactiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autorităţile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
A susţinut că voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi Declaraţia asupra principiilor de bază ale justiţiei privind victimele infracţiunilor şi ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 şi prin urmare, reclamanta avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.
A susţinut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta a susţinut că aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituţională la data cererii introductive, invocând dispoz. art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cauze ale contenciosului european.
La termenul de dezbateri din data de 29 iunie 2012 Înalta Curte a pus în discuţia părţilor incidenţa în speţă a soluţiei pronunţate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, respectiv decizia nr. 12/2011.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile privind stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.
Aspectul, care interesează prioritar în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în speţă nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii enunţate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul"; măcar al uneia dintre „clauzele ei normative";, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea Deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul „discriminării"; constă în pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În situaţia analizată, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În concluzie, faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanta invocă principiul neretroactivităţii legii.
De altfel, aplicarea dispoziţiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece, prin pronunţarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Prin urmare, în mod legal Curtea de Apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
Nefondată este şi critica referitoare la faptul că decizia recurată este contrară Rezoluţiei 1096 a Consiliului Europei, întrucât instanţa nu poate face aplicarea directă a Rezoluţiilor nr. 1096/1996 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aceste acte internaţionale având valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei şi nu forţă juridică directă în dreptul intern.
Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, privind măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, invocată de recurenta şi care ar justifica, în opinia acesteia, acordarea unei compensaţii sub forma daunelor morale, pentru prejudiciul cauzat, nu poate fi astfel aplicată, deoarece jurisprudenţa nu constituie izvor de drept. Ea poate însă dobândi un statut semnificativ în explicitarea unor norme de drept neclare sau insuficiente şi în evitarea dezvoltării unei practici neunitare, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, aceste aspecte au fost avute în vedere de Curtea Constituţională în motivarea Deciziei nr. 1358/2010.
De altfel, dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Or, continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici Normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.F. împotriva deciziei civile nr. 641 A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5072/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5101/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
