ICCJ. Decizia nr. 5066/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5066/2012
Dosar nr. 51339/3/2009
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 1 februarie 2010 reclamanta C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, în baza deciziilor Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, respectiv nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1436 din 9 noiembrie 2010 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta nu se încadrează în ipotezele avute în vedere de Legea nr. 221/2009, întrucât textul legal face referire la prejudiciul moral suferit prin condamnare nu şi ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, argumentând că legiuitorul a prevăzut în textul Legii nr. 221/2009 atât situaţia persoanelor condamnate politic cât şi pe cea a persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, măsură asimilată condamnărilor politice.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 107 din 4 iulie 2011 a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Curtea a reţinut că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe vreunul sau mai multe din dintre următoarele acte normative: lit. e) deciziile nr. 200/1951; nr. 239/1952; 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne, în speţă fiind deci incident acest text legal.
În consecinţă, Curtea a apreciat ca nelegală hotărârea Tribunalului prin care a statuat că măsura administrativă luată de regimul comunist împotriva reclamantei nu face obiect de reglementare a Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prima critică vizează faptul că în mod legal prima instanţă a reţinut că măsura administrativă de dislocare şi stabilire a domiciliului obligatoriu în altă localitate nu se circumscrie sferei de aplicabilitate a Legii nr. 221/2009, sens în care decizia Curţii este nelegală.
Cea de a doua critică se referă la faptul că în mod nelegal instanţa de apel nu a ţinut cont de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care producea efecte la data soluţionării apelului.
Înalta Curte a invocat în şedinţa publică din 29 iunie 2012, ca motiv de ordine publică, incidenţa în speţă a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte prima critică formulată, contrar susţinerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…)”.
Într-adevăr, la lit. a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susţinerea recurentului este corectă.
Instanţa de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluţionarea cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în vedere şi perspectiva interpretării logico-sistematice şi teleologice, reţinând, în urma corelării mai multor dispoziţii din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, în mod corect, Curtea a corelat dispoziţia de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alin., care deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.
În urma acestei corelări, Curtea a ajuns la concluzia corectă că intenţia legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât şi pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.
Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea că „La art. 5, alin. (1), lit. a) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1.10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (…)”.
Chiar dacă art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a pârâtului.
Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a Ordonanţei de Urgenţă menţionate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să menţină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma iniţială. În caz contrar, însuşi scopul Ordonanţei, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcţie şi de cel care le solicită (victima opresiunii, soţul supravieţuitor sau descendenţii până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuţie.
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale, enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Cu toate acestea, deşi prima critică nu este fondată, va fi primită cea de a doua critică formulată de pârât, care deşi nu are legătură cu argumentele conţinute de decizia recurată priveşte o chestiune de ordine publică, ce va fi supusă analizei Înaltei Curţi în temeiul dispoz. art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of., astfel încât Curtea de Apel în mod nelegal nu a reţinut că produce efecte în cauză această decizie.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii, critica pârâtului în acest sens fiind fondată.
Este de necontestat că măsura administrativă a dislocării într-o altă localitate luată împotriva reclamantei i-a generat prejudicii de netăgăduit şi că aceasta, în baza textului iniţial al legii era îndreptăţită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat [făcând aplicarea art. 3 lit. e), raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009].
Cu toate acestea, chiar dacă la data promovării acţiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
În acest context al analizei, se reţine că ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care [în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici Normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului şi pe fond respingerea acţiunii, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica decizie recurată, în sensul că va respinge apelul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 107 din 4 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia recurată.
Respinge apelul reclamantei, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4942/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5067/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
